Mediocri din toate țările, uniți-vă!

De fapt, nu trebuie să le spună nimeni. Ei asta fac. Acesta a devenit un principiu de a funcționa. Pe orizontală. Și funcționează. Meritocrația, evitată cu atîta tenacitate din structuri să spunem recente, ca a noastră, este ușor înlocuită cu mediocrația. Simplu. Ea se întinde ca o pată de ulei și cucerește suprafețe. Cei care au har, vocație, pregătire și formare excepționale se așază pe pămînt în raport cu verticala spiritului. Cu altitudinea lui. Aceștia se aruncă în orice situație, își forțează limitele, știu că pot duce orice înainte, în față, spre o evoluție. Spre armonie, poate. Cei altfel decît noi au ce pierde. Au ce rata. Totuși, atunci cînd fluturele iese din înveliș, zboară. Cei altfel decît noi au fost invidiați, marginalizați, excluși deseori din cetate, arătați cu degetul. Sînt periculoși pentru că arată că există viață și dincolo de turmă. În care ei nu au cum să stea. Ei gîndesc. Au idei care frămîntă lumea, care o modelează, care contaminează, care pot seduce, care duc spre Lumină și, în consecință, spre libertate. Ei sînt cei neliniștiți. Ei caută. Ei sparg șabloanele pentru că necunoscutul acolo se află. Și vor să-l exploreze. Cei altfel caută și găsesc calea. A lor și, uneori, și a noastră.  

 Cîndva, mediocru însemna obișnuit. Și nu încorpora vreun sens peiorativ. Calitatea de a fi „obișnuit” este una care vorbește despre o parte majoritară a unui întreg. De orice fel. Nu excelează prin lucruri excepționale sau strălucitoare, dar mediocritatea poate să asigure o formă de echilibru a unei comunități. În artă, de pildă, din baza normală apar salturile. Spectacolele mari. Interpretările mari. Ele țîșnesc. În sus. Tocmai fiindcă nu vin din gol. De nicăieri. Partea mediocră nu riscă nimic. Poate că de teama eșecului. Și atunci, ține în balanță pîrghiile. Asta, însă, a fost demult. De o mare parte de vreme, însă, segmentul acesta majoritar pare că nu este mulțumit cu accepțiunea din definiția cuvîntului și consideră că trebuie să preia, sub o formă sau alta, puterea. Să conducă. Să fie lider. Sa iasă din coconul banalității. Straniu, avînd în vedere că nimic pregnant din alcătuire, din ceea ce sînt nu ar putea să-i ducă cu gîndul la asta. Să conducă. Liderii politici sînt tot mai mediocri. Banalitatea lor nu ar avea cum să-i recomande pentru a fi lideri, pentru a se îngriji de celălalt, de ceilalți. Impasul mondial vine și de aici. Și se scurge peste tot, în orice domeniu. Ca și lipsa anvergurii, a strategiilor înalte, a viziunii. În locul criteriilor de valoare, își fac loc tot felul de termeni, de noțiuni care tulbură apele. Nu le clarifică. Le învolburează. De aici, confuzia este gata. Și apărată de cei mediocri pentru că este singura lor șansă. Cei altfel se îngrijesc de sine. Sînt indivizi. De sine stătători. Se asociază greu. Cei mediocri, fără structura individuală precizată, fac și desfac grupuri, tabere. Este singura lor șansă. Altfel, sînt pierduți. Vorbim despre azi. Pare că nu își mai acceptă statutul de „obișnuiți”. Dar nu îl înlocuiesc cu pregătire, cu performanță. Ci doar cu blamarea și excluderea celorlalți. A conceptului de performanță. De valoare. 

Elitele, de orice fel, se pun greu împreună. Au principii care, uneori, mai degrabă îi separă pe indivizi decît să-i aducă împreună. Clare. Precise. Cu mii de nuanțe. Foarte rar, într-un anumit context istoric, în vreun moment crucial pentru societate sau pentru o breaslă, luptă, coagulează, exprimă principii și le apără. Atunci, merg un timp împreună. Umăr la umăr. Mediocrii merg tot timpul așa. Chiar dacă nu se agreează neapărat între ei, chiar dacă nu se preocupă de sine, sînt determinați să închidă accesul celorlalți la orice. Mediocrii sînt astăzi și foarte vocali. Agresivi. Ei nu mai țin situații în echilibru, ci, pur și simplu, dezechilibrează societatea, o scindează, creează tabere, le încaieră. Hmmm... straniu. Și deșirant. 

Mediocrii sînt obișnuiți, dar mulți. Și au schimbat raportul cu aerul de la vîrful unei piramide. O răstoarnă. O întorc cu capul în jos. Anapoda. Cei mulți sînt acum acolo, sus. Și de acolo fac regulile pentru cei de jos. Axa nu mai ține de verticala ei. Ci de partea groasă cocoțată. În mod inevitabil, tocmai asta apasă și, încet-încet, duce construcția în jos. O afundă. S-a terminat cu aspirația. Cu verticala. Cu înaltul. Este spațiul de dedesubt. Al lui Lucifer. Îngerul căzut. Îngerul briliant căzut în mațele lumii și ale umanității. Dar aici este o altă discuție. Despre Lumină și Întuneric. Cei mediocri nu știu exact ce este asta. Sau alb și negru. Știu doar ce este gri. Mînjit. Și îi unește, în consecință. Deși, aș zice, iluzoriu. Dacă punem toată discuția aceasta în relație cu spațiul și cu timpul... ar mai fi o șansă. Dar eu nu o pot închipui. Și știu că nu o voi mai prinde. Niciodată. Aici, pe pămînt.

Marina Constantinescu este critic de teatru, realizator TV și eseist.