Mecanism anti-civism

13 octombrie 2011   Tema săptămînii

Nick Jukes şi Căpitanul Boycott 

Prin 1994, am întîlnit un activist ecologist. Era un activist adevărat, full-time, iar noi, românii, avizi de consum după decenii de penurie, nu eram deloc pregătiţi pentru aşa ceva. Profesiunea lui de credinţă mi se părea oarecum amuzantă, iar tînărul blond, care nu intra la McDonald’s nici pentru un suc, purta pantofi de piele numai de la second hand, mînca ouă şi brînză doar de la găini şi vaci fericite şi prefera să ia un tren la o oră neconvenabilă decît autobuzul – un fel de şaman al unui cult ciudat. Curînd însă, am văzut şi am înţeles cum asemenea opţiuni – şi altele, chiar mai ciudate, precum traiul în copaci marcaţi pentru tăiere, ocuparea unei străzi centrale cu canapele, fileuri de tenis şi piscine gonflabile, ori un marş de sute de biciclişti cu fluiere – fac parte dintr-un mecanism subtil, care poate face viaţa mai bună. Mecanismul funcţionează pe baza a două precepte. 

Primul – opţiunea mea contează, trebuie să-mi sondez conştiinţa pentru a vedea dacă gestul meu individual nu este nociv la nivel mai larg. De exemplu, cu fiecare cutiuţă de ceai de la o multinaţională încurajez un sistem în care muncitorii lucrează ca sclavii pe plantaţie, iar intermediarii încasează profitul. Cu fiecare litru de benzină de la un producător care poluează cu impunitate regiuni din lumea a treia sînt şi eu complice la distrugerea unor zone sălbatice şi a populaţiilor lor. Cu fiecare maşină nouă pe care o cumpăr pentru a-mi satisface ego-ul şi comoditatea, alimentez o industrie care ne sufocă şi ne îmbolnăveşte. 

Nu era uşor pentru Nick să rămînă fidel acestui precept. Iar pentru mine, o româncă aterizată în Marea Britanie în 1996, apa oprită în timp ce te speli pe dinţi, evitarea anumitor produse şi branduri, refuzul de a avea maşină şi, în general, refuzul oricărui consum inutil reprezentau un şoc cultural masiv. Finalitatea campaniilor ecologice la care am asistat – de la blocarea proiectelor de autostrăzi la marşurile de biciclete prin oraş şi la Reclaim the Streets – mi se părea o fantezie îndepărtată. Cincisprezece ani mai tîrziu, multe dintre ţelurile protestatarilor au devenit politică oficială a UE – găsim la supermarket ouă de găini fericite, transporturile de animale vii au fost interzise, se încurajează transportul public şi cel electric în defavoarea celui rutier, oraşele ştiu că e mai rentabil să închizi centrul pentru maşini, orice defrişare trebuie, prin lege, urmată de o împădurire, compania Shell a fost nevoită să îşi ceară scuze oficial pentru politica sa în Nigeria şi să-şi revizuiască modul de lucru. Lumea s-a schimbat puternic în direcţia arătată de cei care, pe atunci, ne apăreau drept o mînă de neadaptaţi. 

Făcînd de multe ori foamea, Nick Jukes a continuat să bată lumea în lung şi-n lat încercînd să determine şcoli şi facultăţi din România, Bulgaria, Rusia, Ucraina, India sau China să nu mai disece, în numele ştiinţei, sute de mii de animale, oferindu-le drept alternativă materiale video interactive. A continuat să nu aibă salariu, să nu mănînce carne şi să îşi ia pantofii de piele de la second hand. Recent, munca lui a fost premiată de Royal Society for the Prevention of Cruelty to Animals. E greu să rezişti la un astfel de efort. Dar oare nu cumva e şi mai greu să suporţi corupţia, mizeria, sărăcia şi lipsa de civilizaţie generalizată, aşa cum sîntem nevoiţi să facem noi? De aceea e bine să cunoşti al doilea precept – binele individual nu poate deriva decît din binele general, iar apărarea interesului public sfîrşeşte prin a fi benefică pentru interesul privat. 

Societatea britanică, aşa cum am descoperit-o eu în 1996, îşi însuşise acest precept de multă vreme. O poveste exemplară este cea a căpitanului Boycott, un administrator de moşie britanic ostracizat de ţăranii irlandezi. În 1880, recoltele dezastruoase îi împiedicaseră pe mulţi ţărani să îşi plătească arenda. Deşi era foamete, proprietarii englezi insistau să îi izgonească pe datornici de pe pămînturile lor. Replica a fost boicotul, care îşi trage numele de la prima sa victimă, căpitanul Charles Boycott, dar a fost gîndit de un politician, Charles Parnell, militant pentru reforma agrară în Irlanda. El a recomandat ca aceia care preiau fermele de la arendaşii izgoniţi de proprietari să fie „excomunicaţi social“. Căpitanul s-a trezit că nu mai avea servitori, nu mai era aprovizionat, nu mai primea scrisori şi nu mai era servit la prăvălii. Recoltele i-au rămas pe cîmp şi a fost nevoie să aducă lucrători protestanţi sub pază armată, cu cheltuieli care au înghiţit orice profit. În cîteva luni, Boycott a trebuit să plece – cu o ambulanţă a armatei, căci nu s-a găsit nici un vizitiu –, lăsînd în urmă un cuvînt nou în dicţionar. 

Cît trebuie să îi fi costat pe fiecare dintre autorii boicotului acest gest? Era nevoie ca servitorii să renunţe la serviciul lor, cîrciumarul – la banul de pe tejghea, negustorul – la un client, zilierii – la zile plătite. A fost un sacrificiu dur, adesea făcut nu de bună voie, ci la presiunea comunităţii, căci foarte probabil în casa fiecărui participant un copil plîngea de foame. A renunţa la ceva, a face un sacrificiu sau un minim efort de timp şi implicare pentru ceva ce nu e al tău, ci al tuturor, e o disciplină care funcţionează în societăţile pe care de obicei le invidiem. 

Parcul Carol şi Piaţa Matache 

Dar ce se întîmplă la noi? La un deceniu după experienţa mea britanică, am participat în România la prima campanie civică de tip NIMBY, acronim de la Not In My Back Yard, adică nu la mine-n curte. Aşa se numesc campaniile prin care cetăţenii vor să oprească proiecte care îi afectează direct. Cazul în speţă? Biserica Ortodoxă Română a dorit să ridice o catedrală fix într-un parc istoric din Capitală, enervîndu-i groaznic nu doar pe oponenţii de principiu ai BOR, ci şi, în mod salutar, pe vecinii şi iubitorii Parcului Carol. O mobilizare şi o solidaritate admirabile promiteau o societate civilă solidă, şi în România. Locatarii din blocuri au acceptat să deschidă acţiuni în instanţă, copiii din cartier au venit să cînte şi să deseneze în Parc, artiştii au pictat şi au susţinut concerte, lumea s-a adunat la mitinguri şi la crosuri. A funcţionat! Un caz perfect de solidaritate în jurul unei campanii populare. 

În 2011 am luat parte la o altă campanie, cu convingerea că seminţele de participare civică dăduseră rod între timp. Buzeştiul, un cartier al Bucureştiului fermecător şi plin de monumente, neglijat criminal de administraţie zeci de ani de-a rîndul, a fost ras de buldozere, în aplauzele publicului larg. O mînă de activişti a oprit dezastrul abia cînd a ajuns la Hala Matache, salvînd monumentul şi reuşind să impună un principiu mai sănătos de dezvoltare, măcar pentru viitor. 

Nu e de vină publicul că nu înţelege adevăratul potenţial economic al unui cartier vechi, comparativ cu proiectul de betonare în stil comunist promovat de Primărie. Lipsa de informare şi cultură face ca marile şosele şi blocurile să le pară încă bucureştenilor nişte semne ale modernităţii, iar preţul pentru mutilarea oraşului va fi plătit abia peste o generaţie, prin scăderea atractivităţii oraşului, plecarea investitorilor, segregarea socială, creşterea criminalităţii, incidenţa sporită a astmului la copii etc. 

Dar sînt simptomatice explicaţiile oferite pentru lipsa de implicare civică în acest caz, admit, mai puţin popular decît cel al frumosului parc. „Ce rost are să te implici, doar nu-ţi închipui că poţi să schimbi ceva. / Ce mă interesează pe mine, mai bine strîng bani şi îmi iau casă cu curte, să am verdeaţa mea. / Ce tîmpenie să faci mitinguri, mai bine beau o bere. / Nu vin, că cine ştie, poate am necazuri cu poliţia, probleme la muncă. / Dom’le, eu vreau s-ajung mai repede cu maşina-n Drumu’ Taberii, din partea mea să radă tot, nu mă-nteresează. / Nu-mi spune mie că ăştia care se luptă pentru nişte magherniţe n-au ceva interese materiale în zonă.“ Exasperante pentru un luptător activ dintr-o campanie atît de generoasă, aceste explicaţii ignoră total ideea că binele personal derivă din binele public, care se obţine cu sacrificii. 

Ortodocşi sau otomani? Obedienţi sau oportunişti? 

Marea întrebare este de ce gîndim aşa pe româneşte, care e mecanismul care ne anihilează orice şansă de a prospera şi ca grup, nu doar ca indivizi (eventual în detrimentul comunităţii). Primul reflex e să dai vina pe comunism. E clar, totul e din cauză că bunul întregului popor era de fapt al nimănui, din cauză că nu am avut proprietate privată, iar acum o iubim prea mult. Se pare însă că relele obiceiuri erau mai vechi. 

În excelenta sa istorie a Imperiului Otoman, Lords of the Horizons, istoricul şi scriitorul britanic Jason Goodwin nu spune prea multe despre zonele locuite de români, dar cînd o face, aflăm, contrar celor învăţate din manualele comuniste, cum s-a format mecanismul anti-civic actual. „Nici un conducător nu era la fel de servil şi supus ca voievozii din Valahia şi Moldova“ – conchide Goodwin în capitolul despre ordine, unde fiecare naţie din imperiu e descrisă după merite. Atitudinea e încă valabilă: primarul nu se pune rău cu investitorii, presa nu se pune rău cu primarul, jurnalistul – cu patronul ziarului, şi în general, norma e că nu trebuie să-i superi niciodată pe oamenii influenţi, indiferent în numele cărui principiu. 

Mai departe, citim în aceeaşi carte: „Boierii s-au dovedit foarte cooperanţi, [...] mulţumiţi să folosească cererea continuă de oi şi cereale a otomanilor ca să-i înrobească pe ţărani, trecîndu-le astfel lor ponoasele. Otomanilor nu le păsa cum se guvernau Principatele, atîta vreme cît plăteau tribut şi îi aprovizionau cu alimente la preţurile stabilite. [Otomanii] nu aveau garnizoană în ţară, bazîndu-se pe supunerea oamenilor faţă de biserica ortodoxă şi pe supunerea bisericii faţă de patriarhul numit de ei la Istanbul“. Supunerea ierarhică este o normă de bază a ortodoxiei, iar această obedienţă, transmisă timp de secole, poate explica parţial de ce ideea de a te ridica împotriva autorităţii, fie ea şi cea democratic aleasă a sectorului 2, e încă de neconceput la Bucureşti. 

Frunzărim în continuare: „Conducerea era vîndută cui oferea mai mult la fiecare cîţiva ani, iar cel care o obţinea, totdeauna un creştin ortodox, îşi mulgea bine poporul ca să recupereze preţul plătit“. Sistemul electoral pare să nu se fi schimbat cu nimic în ultimii 500 de ani. Deciziile politice sînt orientate nu spre interesul public, ci spre umplerea cuferelor pentru următorul scrutin, iar oamenii sînt prea acaparaţi de corvezi pentru a avea timp de proteste. Acum imaginaţi-vă un boier valah care cheamă la boicotarea unui paşă local, pe motiv că un sat cu ţărani prosperi ar fi un loc mai bun de trăit şi pentru el şi copiii lui decît unul de flămînzi disperaţi. Sau pe ciobanul moldovean mai ortoman făcînd o asociaţie cu cel ungurean şi cu cel vrîncean, pe motiv că împreună pot gestiona mai bine turmele, că, dacă toată lumea prosperă, nu doar el, ci şi alte familii vor putea contribui la menţinerea drumurilor dintre localităţi, la repararea morilor de apă etc., astfel încît pînă la urmă şi el, şi măicuţa lui bătrînă o vor duce mai bine, şi că, în general, merită să lupţi pentru că viaţa e aşa cum ţi-o faci singur. 

Yeah, right!!!

Domnica Macri este editor la revista National Geographic şi o susţinătoare a cauzelor civice pierdute care, cu puţin efort, se pot dovedi cîştigătoare.

Mai multe