Maternitatea, o păpuşă matrioşka

A vorbi despre maternitate într-o posibilă istorie, la români, este ca și cum ai avea în față o păpușă matrioșka. Deschizi una și în spatele ei găsești altele, mai mici, dar la fel de viu colorate și frumoase. Așa și despre mame. Sînt atîtea tipologii care merg în tandem: cea căsătorită sau singură; cea bună sau la mère cruelle (nu neapărat vitregă); mama casnică sau, dimpotrivă, de carieră. Și nici măcar nu sînt statice, pot trece una în locul alteia, ca într-un dans, în funcție de contextul vieții lor. Mai nou, într-o literatură a subiectului, racordată la fenomenul migrației economice, un grup semnificativ ca număr este reprezentat de mamele transnaționale. Această tipologie amintită de noi, selectivă pînă la urmă, se diversifică și mai mult dacă luăm în considerare etnia, statutul social și variațiile regionale.

La alții și la noi

Într-o primă istorie a mamelor și a maternității, Catherine Fouquet amintea de un timp al tăcerii care se prelungea din Evul Mediu pînă spre jumătatea secolului al XVIII-lea din pricina precarității surselor și predominării unui discurs masculin. În umbra bărbatului, acolo se regăsesc femeile; iar pentru spațiul românesc situația nu este diferită. Le descoperim ca mame de domni, creînd și apărînd alianțe politice și matrimoniale, luptînd pentru dreptul fiilor la tron după cum a făcut-o Elisabeta Movilă în Moldova veacului al XVII lea. Și au înzestrat fiicele, au semnat testamentele sau ne-au privit trist din vreun tablou votiv; toate, boieroaice. Restul erau și mai tăcute decît suratele lor. Conform pravilei, se puteau căsători la 12 ani, dar nu se întîmpla mereu așa. Copiii îi aveau însă de foarte tinere și, chiar dacă aceștia erau mulți, condițiile precare de trai nu asigurau supraviețuirea tuturor. În secolul al XIX-lea, care aduce o cunoaștere statistică, utilă unui profil al mamei, s-a observat că: procentul căsătoriților era mai mic în mediul urban, că femeile sînt adesea mai tinere decît soții lor, dar că aveau și o durată de viață mai lungă. Cu alte cuvinte, mamele rămîneau mai mult alături de copii, ajunși adulți; și nu este doar o prezență fizică, ci una asumată în mai mare măsură la nivelul implicării în viața lor. În această perioadă, prioritatea era educarea și formarea cetățeanului, încorporînd și ideea că prin părinți se ajunge la copil. Primul ziar românesc dedicat maternității (Mama și copilul), apărut în 1865, își propunea o educare a mamelor românce tocmai în acest sens. Însă gradul scăzut de alfabetizare și acces la presă și cărți limita publicul feminin la cel provenind din mediul burghez și urban. Către el se îndrepta fondatoarea Maria Rosetti, o străină de loc, care arăta în primul număr al ziarului că femeia căsătorită și mamă era Regina și-ntîiul ministru al casei, chemată a împlini funcțiunile impiegatului celui mai de jos, dar nu și cel mai puțin folositor, avînd atîta merit în împlinirea funcțiunilor ei cît și capul unui stat cînd își împlinește pe ale sale. Ea avea, cel puțin teoretic, libertatea de gestionare asupra căminului și o relativă determinare, alături de soț și rude, a destinului familiei sale.

Spre contemporaneitate

Comunismul a politizat corpul feminin și rolul de mamă în vederea păstrării sănătății și tinereții națiunii noastre, Nicolae Ceaușescu afirmînd în 1973 că misiunea este una nobilă, creșterea unui număr cît mai mare de copii, pentru formarea unei generații sănătoase, robuste, profund devotate cauzei socialismului. Gail Klingman și alții au arătat dimensiunile de responsabilizare stabilite de Partidul Comunist Român pentru viitoarea mamă și care nu mai țineau de opțiunea personală, de cea a familiei și de ceea ce-i putea oferi copilului. Femeia trebuia să-și îndeplinească rolul reproducător; nu conta cum îi creștea, alături de cine, doar să dea naștere la cît mai mulți copii. E drept, primeau o relativă și simbolică recunoaștere publică prin decorații: ordinul „Mamă eroină“ (cel puțin 10 copii), ordinul „Gloria maternă“ (7-9 copii) și „Medalia maternității“ (5-6 copii). Retribuția bănească dată de această recunoaștere venea o singură dată, nu anual: 2000 de lei, 1500 de lei și 500 de lei pentru ultima categorie. Femeile se puteau pensiona mai devreme de 50 ani dacă aveau cel puțin trei copii, obțineau prioritate în acordarea de credite pentru locuință și zile suplimentare de concediu pentru anul primirii premiului. Toate acestea, raportat la nivelul de trai, erau o încurajare prea mică. Și atunci, dacă nu vrei să continui a fi mamă? Dacă doi sau trei copii sînt de ajuns? Ei bine, statul s-a gîndit și la asta și din 1966 a declanșat o politică pronatalistă restrictivă, devenită principala cauză a mortalității materne. Nedorind copilul, femeile (majoritatea covîrșitoare căsătorite, din medii sărace, fie agricultoare, casnice sau muncitoare) recurgeau la avort, iar analiștii occidentali au calculat o medie a mortalității de 302 femei pe an în 24 ani. Cifrele înregistrate de istoricii români nu sînt departe de adevăr, un maximum fiind atins în 1977, cînd au loc 614 astfel de decese. Maternitatea nedorită era blamată religios, neînțeleasă economic și social și a acționat ca o presiune psihologică asupra femeilor. Astfel, s-au născut de trei ori mai mulți copii, dar au murit cel puțin tot atîtea mame, un număr important de familii s-au destrămat, penuria economică a gospodăriei s-a resimțit acut, iar societatea în ansamblul ei nu reprezenta nici pe departe un tablou al armoniei. Un echilibru între dorința statului și cea a individului nu a fost atins, lupta continuînd tacit.

Azi, femeia își are dreptul său de a decide cînd să devină mamă, chiar dacă și aici există recomandări recente despre numărul de copii. Trei ar fi ideal pentru ca măcar unul să poată răspunde chemării țării și Bisericii. Profilul mamei s-a schimbat oarecum față de secolele anterioare și asta ne-o arată cel mai bine statisticile întocmite din 1990 și pînă în 2015. Vîrsta primei nașteri pendulează adesea între 25-29 ani, fiind în creștere în ultimii ani, în corelație cu vîrsta la căsătorie, și ea apropiată de 30 ani. Pare că femeia vrea să se simtă mai matură, mai pregătită să dea calitate vieții pe care se pregătește să o aducă în lume. Este de bine? Este de rău? Încă nu știm care e răspunsul, dar trebuie reținut că, în fond, un copil este un dar pe care trebuie să știi să l prețuiești, să-i dai valoare și să-l ajuți să strălucească, nu încă o bifare între atîtea posibile realizări. 

Nicoleta Roman este cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ din București. Cea mai recentă carte publicată: Deznădăjduită muiere n’au fost ca mine. Femei, onoare și păcat în Valahia secolului al XIX-lea, Humanitas, 2016.

Foto: Vinoth Chandar, flickr