Maşina de fabricat imagini şi bani
Cristian Tudor Popescu, gazetarul oricînd gata cu o replică acidă, citeşte cuminte de pe prompter: îşi prezintă rubrica de filme, grav, din fotoliul roşu. Încă o imagine şi filmul se derulează sub ochii tăi: un spectacol Care Te Prinde buimăcit. Trecut prin cabine de make-up, procesat şi ambalat adecvat, CTP e oferit zilnic spre a fi devorat de audienţă, fie că e vorba de comentariu politic, ştiri, sport şi, mai nou, de filme. În linii mari, chiar dacă vedeta se schimbă, tehnica "starului" e utilizată invariabil. Televiziunea, cu nenumăratele ei sclipi(kits)churi, difuzate la ore de vîrf, face şi desface, înalţă şi coboară personaje şi afaceri, cultivă modele şi gusturi. Toate acestea se derulează cu rapiditate şi cu o permanentă foame de rating. Rating înseamnă bani şi televiziunile înghit mulţi bani - 15 milioane de euro/an este o sumă decentă, pentru un canal generalist. Piaţa publicităţii TV din România, de 130 de milioane de euro (estimare Zenith Media, 2004), ar susţine, într-o logică normală, maximum 8 televiziuni, faţă de cele peste 150 existente. În ciuda numărului mare, încasările şi rating-urile sînt concentrate la trei grupuri: TVR, Pro TV, Antena 1. TVR este cea mai puternică financiar, cu venituri de 104 milioane de euro în 2004, majoritatea din taxa obligatorie şi 11% din publicitate; în acelaşi an, grupul Pro (Pro TV, Acasă TV, Pro Cinema, Pro TV Internaţional) făcea peste 60 de milioane de euro, iar Antena 1, aproximativ 30 de milioane euro. Cum publicitatea se raportează la audienţă doar cantitativ, fără ca profilul telespectatorului să conteze, canalele principale se bat pe rating cu orice preţ (inclusiv al decredibilizării). Invitaţii (fie că e vorba de Copilu' Minune, fie de un analist sobru) sînt selectaţi pe criteriul sfînt: cît se uită bizonul la ei. Reportajele, altele decît "mortul şi mireasa", au trecut pe planul al doilea (sau sînt inexistente). Dacă însă publicitarii ar face o analiză de profunzime, ar fi surprinşi să constate cărui tip de public îşi vînd reclamele cumpărate cu bani grei pe punct de rating; atunci încurajarea jurnalismului de calitate ar veni de la sine. Banii nu reprezintă singura problemă. Anii de servilism politic au aruncat cea mai puternic finanţată televiziune, TVR, în criză majoră de credibilitate, însă liberalii ţin anchilozată noua lege, menită să-i schimbe metehnele. În schimb, industria privată s-a mişcat în ultimii ani: canale exclusiv cu ştiri, documentare şi dezbateri (Realitatea TV, Antena 3), lansează noi provocări formatelor generaliste. Un ritm de creştere de 25% pe an al publicităţii TV a atras şi cîţiva investitori străini: Central Media Enterprises a preluat majoritar pachetul Pro TV, iar SBS Broadcasting pe cel al Prima TV, plus două reţele de radio. În general, investiţiile în media au crescut, cu toate că provenienţa banilor rămîne obscură. Prevăzută de Constituţie, desecretizarea încasărilor media rămîne un act de curaj mult prea important pentru o alianţă, devenită, de mai bine de un an, laşă. Lipsa de transparenţă în privinţa propriilor resurse afectează credibilitatea, şi aşa şifonată, a televiziunilor, după o perioadă în care l-au ferit, la unison, pe prim-ministrul Năstase de critici. Spre deosebire de perioada 2000-2004, cînd presiunea politică a fost directă, interferenţele au luat ulterior forme nuanţat-comerciale. "Povestea adevărată" a Roşiei Montana Gold Corporation ascunde, pe cîteva zeci de mii bune de euro, tăcerea ecranelor. Doar National Geographic a renunţat la contractul bănos şi a denunţat compromisul, de neacceptat într-o lume în care cuvintele "reputaţie" şi "credibilitate" au conţinut. Dincolo de Buftea, buticurile audiovizuale se hrănesc cu grăunţe. În Piatra Neamţ, Euromedia TV, patronată de liberalul Pinalti (Gheorghe Ştefan), trăieşte cu 8.000 de euro pe lună (cifre în 2004, potrivit Ministerului Finanţelor). În Baia Mare, primarul Cristian Anghel se joacă generos cu contractele instituţiei - de regulă, sparte în sume mici, pentru a fi în ton cu noile reguli ale publicităţii de stat. Firul banilor, greu de identificat, ar pune în lumină şi logica unei întreprinderi media, care în România iese din orice model de business. Indicatorul general pentru profitabilitatea operaţională, EBITDA (venituri-cheltuieli operaţionale) este distorsionat în presă de un coeficient dificil de cuantificat pe hîrtie: influenţa. Acesta depinde de rating, de interesele patronului şi, în loc de credibilitate, de aparenţa ei. Profesionalismul poate servi în această ecuaţie, în măsura în care contribuie deopotrivă la rating şi la disimularea intereselor. Şi astfel televiziunea, regina audienţei şi a încasărilor, continuă să îşi joace pe degete publicul captiv: românii petrec 3 h 40 min/zi în faţa televizorului, cu 40 min mai mult decît media în vechea UE. Totuşi, o schimbare se petrece în Europa: în era digitală, telespectatorul tînăr e cu o mînă pe mouse.