Masa necritică

Bani, profesorii nu prea au, prestigiu, nici atît, aşa că doar două lucruri mai fac încă dezirabilă meseria de dascăl: vacanţele lungi şi lipsa şefului. "Odată ce intră la oră, profesorul e stăpîn pe viaţa lui, nu-i mai zice nimeni ce să facă." E şi o relaţie de putere, profesorul (bun) domină clasa, o ţine în mînă, o modelează. E - trebuie să fie - un pic histrion, dar dacă dozează bine sinceritatea, are toate şansele să placă, să fie acceptat şi, în definitiv, să-şi facă înţeles mesajul. Pînă la urmă, nici măcar foarte bun specialist nu trebuie să fie, dacă ştie să compenseze cu şarmul personal şi cu înţelegătoare îngăduinţă. E şi nu e aşa. Relaţia cu elevii, cu studenţii nu e niciodată lineară, e complicată de faptul că nici una dintre părţi nu se dezvăluie complet celeilalte. Cît priveşte independenţa... Pînă să intri la ore, trebuie totuşi să treci prin cancelarie sau pe la catedră sau pe la secretariat. Şi-apoi, oare nu contează şi la ce ore intri? Totul depinde de (di)rector, de decan, de şeful de catedră... Puterea şefilor. Avem şefi peste tot: la universitate, la minister. Se zice că noi, Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti, mergem în pierdere, avem datorii. De parcă universitatea e fabrică de mezeluri. Sîntem pe primele locuri pe ţară la capitolul cercetare (număr şi mai ales valoare a publicaţiilor), dar mergem în pierdere... Avem contracte de cercetare. Nu vedem un ban, nu putem cumpăra noi nimic, pentru orice, de la calculator la caiet sau pix trebuie făcut referat, luate aprobări, se fac achiziţii centralizat; vezi Doamne, să nu se facă vreun abuz. Trebuie să justificăm fiecare cent cheltuit într-o deplasare, durează zile şi nopţi completarea hîrtiilor la o fază de contract; iar de cercetare nu pare nimeni interesat, grosul hîrtiilor se referă numai la devize contabile. În ultima vreme, pe lîngă puterea şefilor, deloc difuză, ba chiar apăsătoare, în universităţi se face simţită şi una mult mai insidioasă şi mai greu de controlat. Este puterea masei amorfe de studenţi, a celor, mulţi - mediocri sau mai rău - care, pe tăcute, îşi impun punctul de vedere şi duc totul de rîpă. Începînd din anul al doilea de studiu, studenţii sînt invitaţi să aleagă pentru cursuri opţionale. Profesorii propun, studenţii aleg. Democratic. Şi, ca un făcut, cei mai titraţi profesori, cei care sînt şi cercetători eminenţi, nu mai apucă să facă vreun curs special. Nu-i vor studenţii, se înscriu prea puţini. Şi nu e vorba nici de tombatere, nici de şoareci de bibliotecă lipsiţi de orice talent pedagogic. Nu, e vorba despre profesori de calibru incontestabil, care, prin publicaţiile lor, fac faima unei facultăţi, urcă facultatea şi universitatea pe locuri fruntaşe în topuri (spre satisfacţia tocmai a şefilor care nu-i ajută să-şi poată face cursul). Sînt, de obicei, oameni mai exigenţi, care cer mai mult de la studenţi, care nu dau uşor nici nota de trecere, nici pe cea maximă. Aşa că studenţii îi evită. Şi se duc în masă, cohorte, la cursurile propuse de nulităţi patente, de inşi la care se ştie că se poate lua nota maximă chiar fără a trece pe la curs. Nu mai bună este soarta programelor de master. Cele grele sînt evitate. Şi cum ministerul tratează universitatea aproape ca pe o unitate economică obişnuită, nu se poate face un master fără un număr minim (mare!) de studenţi. Şi uite-aşa, ce e greu nu se mai face. Aşa sînt marginalizaţi profesori care se ocupă de domenii dificile, aşa mor discipline în care altădată eram renumiţi. Şi nu doar profesorii au de suferit. În puterea masei de mediocri se află şi acei cîţiva studenţi foarte buni, încă îi mai avem în fiecare an, care ar vrea să urmeze anumite cursuri mai dificile. Sînt nevoiţi să se reprofileze. Şi să plece (ar pleca, probabil, oricum, dar aşa, chiar nu-i mai ţine nimic). Totul se petrece lin, fără zvîcniri: e un proces natural şi democratic, atinge pe toată lumea. Ca moartea.