Mărturisire şi iertare în context postcomunist
Cum putem să iertăm?
Cum putem să iertăm dacă cei care ne-au făcut rău nu s-au mărturisit şi nu şi-au recunoscut faptele reprobabile? Cum poate fi iertat călăul sau cel care a săvîrşit răul sub comunism (ofiţerul de Securitate, gardianul, procurorul, miliţianul sau informatorul) din moment ce nici măcar nu s-a căit în legătură cu acţiunile lui din trecut? Acestea sînt doar două dintre întrebările pe care le-au pus în mod periodic, după 1989, foşti deţinuţi politici şi victime ale regimului comunist. Nu întotdeauna cei care au formulat sus-amintitele întrebări au oferit şi detalii legate de condiţiile iertării; de pildă, pentru ca iertarea să intervină, căinţa sau mărturisirea ar trebui să fie publică, în faţa comunităţii, a societăţii, sau transmisă doar victimei şi/sau duhovnicului? Mai degrabă s-a subînţeles că, fiind vorba de călăi care şi-au asumat ateismul militant şi de o societate deja secularizată, care a depăşit cadrele religioase, creştine, nu intră în discuţie doar o spovedanie faţă de preotul confesor.
Pe lîngă discuţia despre căinţă şi iertare s-a adăugat şi un ideal justiţiar venit din partea acelor victime care doreau ca aceia care au comis acţiuni de reprimare, persecutare şi umilire să fie aduşi în faţa instanţei şi pedepsiţi penal odată cu condamnarea ca atare a comunismului (act politic care a şi intervenit în decembrie 2006).
„Să nu ne răzbunaţi!“
Nu am să insist asupra tipologiei revendicative, ci voi adăuga faptul că, în paralel, au existat şi voci mai conciliante care au invocat – cu sugestii normative – îndemnul atribuit lui Mircea Vulcănescu, cărturarul (şi fostul demnitar antonescian) închis la penitenciarul Aiud care, în preajma morţii, a rostit cuvintele „Să nu ne răzbunaţi!“. Exegeţii lui Vulcănescu au identificat în aceste vorbe un dar al trăirii poruncii lui Iisus Hristos – să-ţi iubeşti fratele şi să îl ierţi de şapte ori cîte şapte, adică la nesfîrşit. Căci iubindu-l, ţi-e milă de el şi ai vrea să îl îndrepţi. Cu timpul, au existat delimitări sau nuanţări care au reamintit de condiţia mărturisirii prealabile pentru o iertare sau pentru o amnistie. Cum era previzibil, spusele fostului teoretician al dimensiunii româneşti a existenţei au ajuns să fie instrumentalizate chiar de către unii dintre cei legaţi de vechiul regim, care înţelegeau să oprească sau să deturneze discuţiile privind justiţia de tranziţie şi stabilirea răspunderilor, eventual penale. Să nu ne răzbunaţi însemna pentru ei, de fapt, că toţi am fost vinovaţi (sau inocenţi) într-un fel sau altul înainte de 1989.
Ceva mai tîrziu, nu doar vorbele lui Vulcănescu au fost puse în discuţie, ci chiar personalitatea şi profilul său moral-politic au ajuns subiect de controverse aprinse. Nu a fost contestată atît calitatea lui Vulcănescu de victimă a comunismului, cît ideea de memorializare în cazul său, din moment ce nu a fost condamnat pentru acţiuni de opoziţie faţă de comunismul prosovietic, ci pentru că îndeplinise funcţia de subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe sub guvernarea mareşalului Ion Antonescu, poziţie din care a contribuit moral şi logistic la susţinerea unui regim pronazist identificat ca vinovat de uciderea a sute de mii de evrei în Basarabia, nordul Bucovinei şi Transnistria.
În plan secund a apărut o altă problemă litigioasă, aceea a mărturisirii şi iertării în cazul celor vinovaţi de politici de extremă dreapta, fasciste, care au condus la Holocaust, o crimă contra umanităţii asumată la nivel oficial de preşedintele României, dar acceptată cu greu de o parte a opiniei publice înclinată să asculte de retorica naţionalistă. A existat şi o critică ortodoxistă la adresa Raportului final al Comisiei Wiesel pentru Studierea Holocaustului, mai ales că documentul dezvăluia fragmente de istorie incomodă în care patriarhul Miron Cristea (prim-ministru peste un guvern cu înclinaţii spre dreapta extremă între 1938 şi 1939) era făcut responsabil de o retorică antisemită şi de aplicarea unor politici antievreieşti.
Iertarea în context creştin ortodox
Dar discuţia este ceva mai complicată şi nu ar trebui să vizeze doar cercuri ortodoxiste, ci ortodoxia ca atare, îndeosebi în forma ei instituţională. În plus, Biserica Ortodoxă Română nu ar trebui singularizată, deoarece şi alte culte religioase (dacă nu toate) au vădit dificultăţi serioase de asumare pînă la capăt a unei agende generoase circumscrise justiţiei de tranziţie. Recent, Claudia-Florentina Dobre a reluat o întrebare esenţială după ce a plasat România în contextul regional central-european: ce a îngreunat mărturia, mărturisirea, în spaţiul autohton de după 1989? (Ni victimes ni héroïne. Les anciennes détenues politiques et les mémoires du communisme en Roumanie, Edit. Electra, 2019).
Cîteva răspunsuri sînt sugerate de Claudia Dobre: cadrele sociale ale memoriei, trăsături ale memoriei istorice autohtone, dezbinările dintre asociaţiile foştilor deţinuţi politici, contextul social-politic, colaborarea cu Securitatea a unor deţinuţi (p. 131). Însă ceea ce mi se pare mai semnificativ este sugestia autoarei că asumarea de către Biserica Ortodoxă a unei etici a conformismului politic (p. 140) a influenţat şi ea tăcerea. Ortodoxia nu ar fi încurajat mărturisirea ca act public, ci confesiunea faţă de duhovnic, act ce este urmat de iertarea păcatelor. De aici, din acest tip de cultură religioasă, a rezultat şi inacţiunea unor foste victime ale comunismului în ceea ce priveşte denunţarea torţionarilor. În plus, foarte puţini dintre foştii călăi şi-au asumat după decembrie 1989 o identitate religioasă, creştină, astfel încît să se spovedească sau să îşi ceară iertare fostelor victime.
Cunoaştere, asumare, mărturisire şi iertare
Experienţa românească a arătat că, pentru a exista iertare, e nevoie de cunoaştere (cunoaşterea trecutului prin apelul la memorialistică şi documente de arhivă), asumare a trecutului şi mărturisire (o confesiune publică în faţa societăţii, nu încredinţată doar duhovnicului sau victimei). În general, ierarhii ortodocşi au fost reticenţi sau ostili faţă de asumarea trecutului din timpurile regimurilor autoritare şi totalitare. Doar ÎPS Nicolae Corneanu, mitropolit al Banatului, şi-a cerut iertare faţă de fraţii greco-catolici – ale căror biserici au intrat în proprietate ortodoxă după ce regimul stalinist intern a înscenat o aşa-zisă „reîntregire“ religioasă – şi şi-a mărturisit colaborarea cu poliţia secretă (o confesiune cumva incompletă, cum aveau să constate cercetătorii dosarelor de la CNSAS). În rest, ceilalţi arhierei ai BOR au reuşit să îşi impună normele şi standardele, cumva discutabile din punct de vedere etic, iar acest lucru s-a vădit atunci cînd lobby-ul ortodox a reuşit să limiteze categoriile de persoane publice care intră sub incidenţa verificării efectuate de CNSAS, organism sub control parlamentar, instrument al justiţiei de tranziţie. CNSAS a fost înfiinţat în 1999 ca organism de verificare a integrităţii morale a oamenilor politici şi a unor categorii diverse de funcţionari publici avînd puterea de a se pronunţa asupra colaborării cu Securitatea ca poliţie politică. În anul 2008, diverşi ierarhi au făcut mai multe demersuri asupra parlamentarilor pentru a favoriza Biserica. Concret, datorită legăturilor puternice în lumea politică, practic în mai toate partidele importante, ierarhia ortodoxă a subminat oarecum procesul de reformă morală, mai precis prin exceptarea ierarhilor ortodocşi de la verificarea efectuată de către CNSAS. Previzibil, chiar mulţi ani după 2008, ierarhia Bisericii Ortodoxe nu a folosit posibilitatea de a cere ea însăşi verificarea trecutului prelaţilor săi şi nu a luat măsuri punitive, chiar simbolice, contra celor dovediţi că au cooperat cu poliţia secretă.
Au greşit şi criticii vehemenţi ai Bisericii Ortodoxe, pentru că au singularizat-o, neglijînd faptul că şi alte denominaţiuni religioase au dat dovadă de ezitări sau rezistenţe similare. În plus, concentrarea excesivă şi nejustificată asupra presupusei divulgări a tainei spovedaniei sub comunism a fost de-a dreptul pernicioasă. Discuţia s-a deplasat uneori aproape exclusiv spre zona preoţilor care ar fi dezvăluit taina spovedaniei, fără să existe documente convingătoare că acest lucru chiar s-ar fi petrecut. Pentru ierarhia ortodoxă a fost simplu să contraatace şi să închidă, de fapt, inclusiv discuţia despre mărturisire şi iertare. S-a trecut în plan secund şi chestiunea preoţilor care au oferit „societăţii necivile“ informaţii despre confraţii clerici sau credincioşi din parohie (fără să utilizeze detalii aflate la spovedanie). Oricum e ceva grav şi poate se cuvenea aflat după 1989, ca să nu continuăm să trăim în minciună. Dar dezbaterea a fost iremediabil deturnată, fără ca societatea să cunoască binefacerile acestui „binom“: mărturisire (publică) şi iertare. Era preferabil ca trecutul să nu ne ajungă din urmă din cauza (datorită?) documentelor de arhivă.
Ierarhia BOR a rămas cumva fidelă unei concepţii tradiţionale şi nu a adaptat-o vremurilor moderne, un timp în care totalitarisme şi dictaturi au răvăşit societatea. În plus, a considerat că este suficient faptul că, imediat după decembrie 1989, şi-a cerut iertare printr-un comunicat pentru greşelile comise sub dictatură. În lexiconul alcătuit de preot prof. Ioan Mircea – Dicţionar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic, 1995, p. 308 –, mărturisirea este definită ca recunoaşterea şi exprimarea în faţa oamenilor a adevărurilor de credinţă. Mai mulţi comentatori – ataşaţi sau nu de Biserică – au legat adevărurile de credinţă de respectarea celor zece porunci care înseamnă inevitabil că delaţiunea şi trădarea aproapelui sînt păcate supreme ce trebuie mărturisite. Însă rămîne în continuare spinoasa problemă a cadrului în care se desfăşoară „spovedania“, deoarece partizanii justiţiei de tranziţie au insistat asupra mărturisirii păcatelor în public, pentru ca întreaga societate (indiferent de religie, confesiune etc.) să poată ierta păcatele.
Cristian Vasile este cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „N. Iorga“. Ultima carte publicată: Viaţa intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului Ceauşescu, 1965-1974 (Humanitas, 2014). Recent a coordonat volumul intitulat „Ne trebuie oameni!“ Elite intelectuale şi transformări istorice în România modernă şi contemporană (Cetatea de Scaun, 2017). Are în pregătire o carte despre Cercetarea umanistă din institutele Academiei între 1948 şi 1965.