Mărire și decădere în istoria contemporană a Rusiei
Am să încep evocîndu-l pe dragul meu profesor Şerban Papacostea, care spunea că datoria istoricului este să înţeleagă ceea ce se întîmplă în contemporaneitate, indiferent care este epoca de care se ocupă, şi să întrezărească efectele din viitor ale evenimentelor prezente. Sigur că este captivant să vorbeşti despre suişurile şi coborîşurile Rusiei în istorie, dar cred că e mai important acum să vorbesc despre efectele de viitor ale evenimentele care se întîmplă astăzi.
Cred că este foarte important să înţelegem că ne aflăm într-un moment care, odată parcurs, chiar dacă nu va duce la schimbarea cadrelor geopolitice, ca să folosesc iarăși o vorbă a profesorului Papacostea, se va încheia cu o Rusie care nu va mai fi cum o știm și cum a fost. Ca ţară aflată în proximitatea imediată a acestui spaţiu, cred că România trebuie să fie preocupată de ceea ce i se va întîmpla Rusiei, pentru că sigur Rusia se va schimba atît în structurile sale, cît și în esenţa sa. Astăzi sîntem într-un proces de reevaluare a tuturor politicilor occidentale faţă de această ţară şi felul în care Occidentul, în ansamblu, va aborda problema păcii în Ucraina va produce o ruptură cu o întreagă experienţă istorică.
Putem considera războiul un pretext, desigur, al acestor mari transformări care vor urma, însă cîţi dintre dumneavoastră aţi fi în stare să garantaţi faptul că Primul Război Mondial ar fi izbucnit în vara anului 1914 în absenţa atentatului împotriva arhiducelui? Toată lumea vorbeşte despre acest atentat ca despre un pretext pentru izbucnirea războiului. Înțeleg tentaţia inevitabilă a istorismului, tentația de a privi istoria aşa cum s-a desfăşurat considerînd că ea nu s-ar fi putut desfăşura altfel. Privind acum la ceea ce se întîmplă azi în Rusia, pe fondul acestui răboi, vedem evenimente și fenomene care au, desigur, precedente în istorie, dar nimic nu ne duce la concluzia clară că aceste fenomene ar fi avut rezultatul pe care încep să-l aibă în absența acestui război.
Şi mă grăbesc să mă refer la un fenomen istoric care s-a accelerat pe fondul acestui război, anume sfîrşitul purgatoriului cultural și civilizaţional în care s-a aflat foarte multă vreme Ucraina şi Republica Moldova. A fost un purgatoriu civilizaţional în bună măsură întreţinut artificial de Rusia. Nu este un secret pentru nimeni că procesul de rusificare a continuat în estul Ucrainei şi în Republica Moldova şi după desfiinţarea Uniunii Sovietice. Și, paradoxal, rusificarea acestor regiuni a continuat într-o manieră mai accelerată şi mai intensă decît s-a întîmplat în vremea Uniunii Sovietice, atunci cînd tot acest proces era, dacă vreţi, limitat de un tip de ideologie oficială care punea accentul pe elementul naţional. Destrămarea Uniunii Sovietice şi reintrarea Rusiei în perioada ei autoritară au accelerat acest proces de rusificare post-sovietic. În bună măsură, acest proces s-a desfășurat prin producţiile adresate unui nivel de percepţie destul de scăzut din punct de vedere cultural și care au permis perpetuarea acestei vini istorice de a nu te fi născut rus în aceste teritorii, de a nu folosi exclusiv limba rusă, de a nu fi fascinat de această hologramă strălucitoare a proiecţiei imperiale ruseşti. Un astfel de mediu cultural vulnerabil, în care manifestările populaţiei locale au fost deseori taxate drept naţionaliste, a permis o intruziune din ce în ce mai puternică a elementului cultural şi politic rusesc în aceste teritorii. Astfel stînd lucrurile, toate ideologemele au făcut un spectaculos salt în postcomunism, din perioada sovietică în postcomunism. Spre exemplu, uitaţi-vă în ce termeni se pune în discuție problema etnicităţii şi a naţionalităţii în Ucraina şi în Republica Moldova.
În perioada Uniunii Sovietice a avut loc o substituire a elementului etnic local realizată prin colonizare. Problema este că, spre deosebire de ceea ce se întîmpla în timpul Imperiului Rus, cînd colonizarea era asumată ca atare şi oficializată, fiind menită să întărească prezenţa imperială în noile teritorii cucerite, în perioada sovietică colonizarea a avut rolul substituirii elementului etnic local. Elementul colonizat, fie că este vorba despre cel rus sau rusofon, a primit numele populaţiei locale, scoţînd însă din uz limba locală şi rămînînd legat prin toate fibrele culturale şi familiale de spaţiul de provenienţă. Ceea ce este un fenomen de substituire. Această substituire etno-culturală a permis prezervarea acestui spaţiu cultural şi civilizaţional destul de incert, fragil dacă discutăm din punctul de vedere al datelor culturale iniţiale, care a făcut ca această intruziune rusească să aibă rezultate durabile şi extinse.
Ei bine, odată cu acest război se pune capăt acestei incertitudini, acestui purgatoriu civilizaţional în care s-au aflat estul Ucrainei şi Moldova. Este un moment de delimitare. Faptul că în Republica Moldova, pe acest fond tensionat, s-a pus problema recunoaşterii identităţii şi renunţării la sintagma „limba moldovenească” este dovada acestui moment de delimitare. Este momentul în care populaţiile și politicienii se clarifică în privința identității, pentru că această confuzie civilizaţională pe care a produs-o substituirea rusească a creat impresia unei probleme aproape insolvabile. Amintiți-vă cum ne raportam noi la Ucraina şi la Republica Moldova pînă acum: că e ceva acolo, nu ştiu ce limbă vorbesc, nu ştiu ce sînt, mai bine să-i lăsăm în ale lor. Această falsă problemă acum este pe cale să se rezolve, căci are loc o delimitare despre care trebuie să acceptăm că, oricît de incorect politic ar suna acest lucru, se va petrece pe graniţele etnice. Dar criteriilor etnice li se vor adăuga criteriile morale, pentru că între Est şi Vest populaţiile acestor ţări trebuie să aleagă între bine şi rău, între moralitate şi imoralitate, între realitate şi propagandă. Sigur că, în bună măsură, pentru o bună vreme, noul hiatus va respecta faliile etnice. Însă graniţele urmează să se schimbe şi să devină din ce în ce mai difuze, pe măsură ce acest proces de conectare al acestor ţări la Vest va continua şi se va adînci. Acest fenomen al sfîrșitului purgatoriului civilizațional este unul structural.
În pofida a tot ceea ce proclamă Moscova astăzi, care vorbeşte despre fascism, despre conflictul între globalism şi suveranism şi alte poveşti, războiul pe care-l duce astăzi în Ucraina este un război al ruşilor împotriva ucrainenilor, un război împotriva ideii de Ucraina, un război împotriva ideii de ucraineni ca popor distinct de ruşi. Sigur că, din perspectivă istorică, el poate fi prezentat ca o continuare a războiului dintre ruşi şi ucraineni început în Ucraina în perioada 1918-1921. Fascinaţi de ceea ce se întîmpla în Rusia în acei ani de tranziție de la Imperiu la Soviete, mulţi dintre noi am scăpat din vedere evenimentele care aveau loc în Ucraina în acea perioadă. Este mai puţin cunoscut faptul că, în martie 1918, atunci cînd Rusia a semnat la Brest-Litovsk o pace separată cu Puterile Centrale, cu o zi înaintea acestei păci separate Puterile Centrale au recunoscut existenţa Ucrainei ca stat.
Ceea ce multă lume nu înţelege, nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu ştie, este că ucrainenii reprezintă un fenomen în istoria politică şi civilizaţională a Europei. Încorporarea lor parţială în Imperiul Rus, la jumătatea secolului al XVII-lea, a temporizat construcţia lor naţională, dar niciodată nu a oprit-o. Acumulările cantitative, ca să ne exprimăm în limbaj marxist, au continuat să se producă și s-au manifestat în perioadele de criză. Ei bine, perioada cuprinsă între 1916 şi 1918 a reprezentat o perioadă de acumulare rapidă în procesul de construcţie naţională a ucrainenilor. Asta a făcut ca, în 1918, statul ucrainean practic să erupă de sub ruinele Imperiului Rus. Sigur, trebuie să fie undeva şi un păcat originar, iar păcatul originar al Ucrainei este faptul că s-a format la umbra baionetelor germane. Mai mult decît atît, opţiunea hotărîtă a germanilor de a crea statul Ucraina s-a datorat disperării în care se afla Germania deja la vremea respectivă. Preţul formării şi recunoaşterii de către Puterile Centrale a Ucrainei a constat în cele 40.000 de pfunduri de cereale pe care noile autorităţi ucrainene trebuiau să le furnizeze Puterilor Centrale pentru a le aproviziona armatele şi populaţiile. Asta a atras după sine o politică economică ce a dus în foarte scurt timp noile autorităţi ucrainene în conflict deschis cu majoritatea populaţiei. Începînd din 1917 pînă în 1918, pe întreg teritoriul Imperiului Rus avusese loc o împărţire masivă a proprietăţii agricole. Or, momentul creării statului naţional ucrainean, recunoscut de Puterile Centrale, coincide cu acest masiv transfer de proprietate dinspre marii proprietari către ţărănimea mijlocaşă. Pentru a furniza cele 40.000 de pfunduri de grîne Puterilor Centrale, autorităţile ucrainene aveau nevoie de exploatări agricole concentrate, mari. Așa că, prin forţa armelor şi cu sprijinul soldaţilor germani, au luat pămîntul de la acei ţărani şi l-au redat vechilor proprietari, ceea ce a generat imediat un conflict civil acut care care s-a suprapus peste conflictul naţional cu ruşii. În acelaşi timp, Ucraina era contestată de mişcarea albă, dar şi de mişcarea bolşevică, ce lansează succesive campanii de ocupare a Ucrainei. Deci gîndiţi-vă la această ţară ca la un teritoriu nenorocit pe care se suprapun conflicte, dar pe care, în acelaşi timp, are loc construcţia naţională a statului: apar noi universităţi, altele decît cele înfiinţate de puterea imperială; apar licee, se înfiinţează academia de ştiinţe şi aşa mai departe. Cei care oficializează pentru o bună bucată de vreme războiul ruso-ucrainean sînt hatmanul Scoropadţki, protejatul germanilor şi creatorul statului ucrainean modern, şi Pavel Petliura.
Sigur, Putin încearcă să justifice ideologic acest război, însă justificările sale sînt străvezii, inconsistente, necredibile. Atacul său împotriva Ucrainei nu a dus la începutul unui nou război civil în Ucraina între ucrainenii ucrainofoni şi ruşi sau populaţia rusificată, așa cum spera. Ceea ce justifică ceea ce vă spuneam, că faliile acelei delimitări vor fi ceva mai complexe de această dată. În mare măsură, populaţia rusofonă a Ucrainei de astăzi şi-a dovedit loialitatea faţă de statul ucrainean, ceea ce din punctul meu de vedere scoate de pe agenda stringentă, dacă vreţi, temerile noastre privitoare la tratamentul pe care Ucraina o să-l acorde în viitor minorităţilor. Asta este o sperietoare a propagandei ruseşti, intens propagată şi de politicienii români.
Un alt efect structural care cred că trebuie să ne facă să credem că Rusia se va schimba iremediabil este cel legat de eşecul ideii imperiale. Indiferent de ceea ce se va întîmpla teritorial vorbind, Rusia a pierdut moralmente şi militar acest război. Este de aşteptat ca, după contabilizarea înfrîngerii, să înceapă în Rusia o dezbatere foarte acută privitoare la vina istorică pentru declanşarea acestui război, la crimele produse, dezbatere care va duce inevitabil şi la punerea în discuţie a problemei nodale a istoriei ruse, care este relația dintre stat și imperiu. Acest război va facilita, astfel, începutul unei perioade de absorbţie critică a istoriei ruseşti. Este un moment de bilanţ, este un moment de sfîrşit.
Cosmin Popa este istoric, cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române.