Marin Preda în 1968: Intrusul - Sartre sau Camus?

16 februarie 2022 Tema săptămînii

Este mai puțin cunoscută miza antisartriană a celebrului eseu Spiritul primar agresiv și spiritul revoluționar, datat „iulie 1968” și publicat de Marin Preda în primul număr al României literare (din 10 octombrie 1968). Meditația despre revolta studențească din mai căpăta rezonanțe subversive prin publicarea articolului după invazia Cehoslovaciei din august. În plus, era un prilej pentru scriitor de a reflecta asupra dedesubturilor ideologiei revoluționare. Prin participarea sa la evenimentele pariziene, Sartre ar fi prototipul acelor „intelectuali numiți «de stînga»” care se fac vinovați de politizarea literaturii sau a vieții intelectuale și de confuzia valorilor pe care aceasta o implică. Se face referire la procesul intentat lui Flaubert în numele literaturii angajate, prin care scriitorul era „făcut responsabil de represiunea Comunei din Paris fiindcă n-a luat atitudine în timpul acelor evenimente”. Or, tot „literatură angajată” zăcea și în simbolicele camere mortuare ale deceniului 5. Cît despre revoltele pariziene, Preda reține îndeosebi caracterul lor anticanonic și antitradițional (antitradiție). Însă nu ar fi vorba nicidecum de vreun „spirit revoluționar” (pe care, fapt semnificativ, Preda îl lasă nedefinit), ci de o revanșă a „spiritului primar agresiv” la adresa valorilor spirituale, a valorii ca Autoritate. Sub aparența contestării „tuturor valorilor zise burgheze” s-ar camufla, de fapt, un atac împotriva „tuturor noțiunilor care consacrau o viziune despre lumea stabilă și o morală nezdruncinată”. Aceasta este postura îmbrățișată de Sartre, „de dragul de a fi purtat pe brațe de «katanghezii» de la Sorbona”, aceasta este și politica lui Cohn-Bendit, „un tînăr fantast și fascinat de ideea de a vedea fluturînd peste toate edificiile din lume [...] drapelul negru al anarhiei”. Intervenția se încheie cu o analogie realmente surprinzătoare: ca atac împotriva autorității pe care o reprezintă valoarea consacrată, evenimentele din mai 1968 ar semăna cu… procesele literare și culturale din anii stalinismului, cînd era bine orchestrată „acțiunea de discreditare a valorilor” ne- sau antimarxiste: „Se îngrășa spiritul primar agresiv căruia îi place să afle că nu mai există valori, că creația literară e o escrocherie, iar inspirația o postură ridicolă”.

O demonstrație epică a modului în care „spiritul revoluționar” se transformă în „spirit primar agresiv”, cu aproximativ aceleași argumente, avem în Intrusul, roman publicat tot în anul 1968. De ceva vreme, prozatorul medita asupra modului în care istoria poate fi transpusă în discurs, în literatură, fără bruiajele ideologice din anii „obsedantului deceniu” (formula e tot a lui Preda). Un model era chiar Camus, cu narațiunea parabolică din Ciuma (traducerea, revizuită de scriitorul român, apăruse în 1965) sau cu scriitura demistificatoare, ultragiantă din Străinul. Întîmplător (sau poate nu), Camus fusese marele adversar de idei al fostului său prieten Sartre, și totodată autorul eseului Omul revoltat, în care erau demontate minuțios resorturile ideologiei marxiste și subliniate accentele totalitare ale stalinismului. (Cu alte cuvinte: pariul lui Sartre din mai 1968 îi dezamăgea, o dată în plus, pe unii intelectuali din Est.) Revenind la Marin Preda: printre altele, și imposibilitatea de a încorpora (pentru moment) în mod netrucat istoria în roman împiedicase continuarea Moromeților: apăruse în 1955 doar un (prim) volum stingher, deși prozatorul scria fără succes încă din 1953 la volumul al doilea. Soluția se lăsase cu greu dibuită și ea consta într-o măsluire abilă a „regulilor jocului” realismului socialist, pe care Moromeții II le anihilau flagrant. Mai mult, et pour cause: Moromeții II deschideau exemplar viitoarea serie a așa-ziselor romane ale „obsedantului deceniu”. Pe culoarul deschis de Preda puteau de acum păși și alți scriitori.

Intrusul continua acțiunea de (re)scriere pe dedesubt și de dinamitare a acestor mari narațiuni mistificatoare (despre colectivizare sau industrializare). Ideologia nu mai surîdea – după un accident de muncă, eroul marii construcții socialiste era expulzat din lumea nouă, devenea un străin, în manieră analogă celebrului personaj al lui Camus (însă aplicată lumii estice). Impresia de șoc pe care și astăzi scrierea o are asupra cititorului nu vine doar din faptul că Preda întoarce pe dos concepte sacrosancte, precum „mitul revoluției”, și le așază într-un scenariu epic care dinamitează poncifele realist-socialiste. Ci pentru că avem, indirect, o demonstrație a faptului că în spatele eșafodului ideologic rînjește absurdul – sau, și mai bine, vidul.

Așadar, Intrusul ucidea simbolic marea narațiune mistificatoare a așa-zisului roman al industrializării, așa cum, un an înainte, Moromeții II rescria polemic romanul colectivizării. În Intrusul, eroismul este sancționat și, în plus, are și o miză aparent degradantă, care face „cazul” cu atît mai tragic. Dar despre ce „eroism” este vorba? Eroul, Călin Surupăceanu, pleca entuziast pe un șantier pentru a construi marele oraș al viitorului – așa cum făceau și personajele prozelor ideologice ale deceniului 5; asemenea acestora, îl și construiește. Este un perfect erou al timpurilor noi, însă, la un moment dat, intervine un accident în mersul ascendent al personajului, peripeție tragică pe care scriitorul o transformă într-o meditație sumbră asupra mersului ascendent al istoriei. Surupăceanu este singurul care sare în ajutorul unui coleg căzut într-o cisternă, pe care îl salvează cu prețul desfigurării sale fizice. Accidentul produce, așadar, o cezură în marea demonstrație manipulatoare pe care o etalau narațiunile realist-socialiste și dintr-o dată ideologia pică în gol. Eroul ar ieși astfel din marea temă a destinului pentru a intra în partea ei de umbră, adică în sub-destin („conceptul” este tot al lui Preda). Această noțiune este esențială pentru a înțelege modul în care marile scenarii ideologice ajung să fie demontate. Prin sub-destin sînt vizate amănuntele, întîmplările, contextele care deviază un anumit traseu existențial, în care fatalitatea nu exclude totuși liberul-arbitru, doar că îl paralizează în chip inexplicabil. Nimeni nu poate fi învinuit și poate că nimeni nu este vinovat; însă, cu toate acestea, sub-destinul este o întrupare a „suferinței fără ieșire, disperate”. După accident, eroul privește realitatea cu un ochi neutru și nemilos tocmai prin această neutralitate; el plonjează în plin absurd. Desfigurat de accident, eroul timpurilor moderne ajunge practic un marginal și un marginalizat – pentru el nu mai este loc în scenariul ideologiei care surîde, diminețile care cîntă nu pot fi pentru unul ca el. Aici intervine acea aură camusiană a personajului, sesizată, nuanțată, contestată de critica vremii. Surupăceanu este un Meursault al lumii estice, iar această scriere, în care unii jurnaliști din epocă vedeau marele roman al actualității, era în fond o distopie. E posibil chiar ca, sub impulsul romanului Străinul, Preda să fi descoperit marea forță subversivă a persoanei I. Proiectat din perspectiva eroului contrazis de ideologia și realitatea pe care pînă atunci pariase, romanul putea trece, eventual, doar drept o confesiune strict subiectivă, în ultimă instanță necreditabilă. Surupăceanu părea o excepție, însă era imaginat ca un prototip al alienatului fără voia sa și devenea, practic, un simbol. Persoana I îi permite lui Preda această focalizare diversionistă, eminamente subversivă, acolo unde regula sacrosanctă a mai vechiului roman realist-socialist impunea „obiectivitatea” prezentării globale (încapsulînd, desigur, și viziuni care ar fi neutralizat-o pe cea a lui Călin).

Însă nu doar în această direcție merge meditația lui Preda. Orașul industrial fusese clădit prin violentarea completă a mai vechiului și idilicului loc, așadar prin anularea tradiției înseși (în sens organicist). A doua chestiune tulburătoare pe care o etalează acest roman vizează, așadar, aspectul de tabula rasa al revoluției, acel atac la adresa valorilor pe care îl depista și în articolul despre revoltele pariziene. În Intrusul este vorba de un loc unde nu sînt „nici bătrîni și nici amintiri”, un loc care, în lipsa unei tradiții, își inventează una paricidă. Călin Surupăceanu era expulzat din orașul pe care el îl construise. Fața ascunsă a industrializării, a marilor construcții socialiste este, așadar, hîdă. Și aici în spatele „spiritului revoluționar” zace „spiritul primar agresiv” – această lume abstractă, cu adrese-cifru („Strada Bicaz 12 Bloc 513 Scara C II/ 1”) este și o lume aflată dincolo de Morală. O lume clădită pe ură – în care „Brutalitatea, Nesimțirea, Ignoranța” sînt „cele trei vîrfuri ale unui nou triunghi magic al cărui ochi întors asupra lumii este orb”. Astfel s-ar explica monstruozitatea orașului care își ucide la nesfîrșit trecutul și întemeietorii și în care „tradiția” va ajunge să semene cu un șir de crime simbolice și demolări reale.

Pentru a reveni la întrebarea din titlu: în anul în care Sartre ieșea în stradă în mai, mulți oameni din Est pariau pe Camus. În tot cazul, evenimentele din august 1968 îi confirmau cu asupra de măsură mefiența ideologică.

Oana Soare este cercetătoare la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu“ din București. Ultima carte publicată: Ceilalți moderni, antimodernii. Cazul românesc, Editura MNLR, 2017.