Marile și micile revoluții din destinul decrețeilor

În ziua de 14 ianuarie 2019, o doamnă de la ambasada Insulelor Capului Verde la UNESCO (nu e glumă ceea ce spun) s-a apropiat de mine și m a întrebat la ce se referă, citez, „lungul mesaj în limba română“ pe care îl primiseră de cîteva zile, pe adresa lor de e-mail oficială. Nu știam de nici un mesaj trimis distinsei ambasade; am chemat în ajutor un coleg român, care ne-a explicat că o doamnă din România, angajată la un penitenciar, a scris la calculator o epistolă de cîteva zeci de pagini (!), în română, în care acuza o nedreptate (o suită de nedreptăți?) din partea angajatorului, epistolă pe care o trimisese la sute de ambasade (!) din toată lumea. Evident, nu mă pot pronunța în privința cauzei, o fi îndreptățită sau nu; dar, cum eu, în 1987, am încercat să trimit o scrisoare (nici măcar semnată cu numele real) disc-jockey-ului Andrei Voiculescu de la Radio Europa Liberă, dar părinții mi au interceptat misiva și mi-au zis că dacă vreau să iau la facultate ar fi bine să nu mai cer muzică din afara țării, iar mai apoi, ca student, l-am auzit povestind, în 1991, pe profesorul Dinu Giurescu cum făcuse în anii ’80 fotografii cu bisericile dărîmate de regim în Bucureşti și cum le-a transmis în SUA printr-un diplomat american pe post la noi, ei bine, în aceste condiții, nu pot decît să admir performanța unei angajate din România de azi de a transmite un mesaj, în libertate, pe e-mail-ul ambasadelor pe care le a găsit la Bucureşti, în sistemul ONU (la New York), UNESCO (Paris) și probabil în alte orașe.

În anii ’70, un disident est-european recurgea la infinite tertipuri pentru a trimite un manuscris în Vest. Mie îmi place povestea manuscrisului despre care povestea Doina Cornea, ascuns într-o păpușă. Azi, dacă nu ești în nordul unei anume peninsule, comunicarea s-a mai simplificat. Dacă nici aici nu vedeți o revoluție, atunci mă întreb ce înțelegeți dvs. prin revoluție.

Șapte rupturi sigur trăite

Episodul de mai sus mă ajută să sintetizez cît de plină de schimbări a fost (și va fi) viața celei mai numeroase generații din istoria României: acei „decreței“ apăruți în urma decretului 770/1 octombrie 1966, născuți în 1967 și în anii următori – o generație cu care-s complice, deși tehnic nu mă include (născut în ianuarie ’67, presupun că ai mei mă doreau). Decrețeii, ca și alții, au fost o generație atipică – noi, prin numărul celor care o compun, care bănuiesc că va deveni coșmarul caselor de pensii la un moment dat (nu cumva deja este?).

Am trăit multe, într-un timp relativ scurt. Iată un inventar grăbit a șapte revoluții care îmi vin acum în minte (nu mă întrebați de ce șapte, sigur sînt mai multe):

I) Prea mici la cumpăna dintre anii ’60 și ’70, în momentul în care epoca relativ deschisă a comunismului național agoniza, noi am prins din plin – ca liceeni, unii ca studenți – perioada neostalinismului din mintea lui Ceaușescu și de pe străzile României. Uitați-vă la filmările din decembrie 1989 – primul lucru ce o să vă izbească va fi culoarea hainelor, o mare de negru-albastru-gri, croieli și materiale ieftine, nu pentru că nu am fi avut bani pentru ceva mai bun, ci pentru că efectiv nu găseai în magazine ceva mai bun. Acest neostalinism cu cozi la carne și cu pîine și salam pe cartelă a fost, cronologic vorbind, prima revoluție (mai curînd involuție) a vieții decrețeilor.

II) Decembrie 1989 a fost cu siguranță o revoluție (prin consecințe), doar că ea a fost prologul unei…

III) …ulterioare revoluții a haosului: turbații ani ’90, de la mineriade la repetitivele desene animate japoneze (o mai știți pe Sandy Bell?!), de la idealismul primelor zile din 1990 pînă la pragmatismul votului anti-Vadim Tudor din 2000, de la setea de serialul Dallas pînă la sațietatea de același serial care, nici măcar el, n-a mai putut salva steaua în cădere a TVR, mereu politizată & înjurată. Anii ’90 ne-au imunizat față de bine și față de rău, ne-au arătat că într-o democrație totul e posibil, că nu e suficient să muncești pentru a avea, că nu ajunge să faci școală pentru a ști.

IV) Prima care ne-a lovit, în 1990, a fost revoluția electorală. Ca decreței, mai avuseserăm ocazia de a participa la referendumul pentru pace din 1986 („Decît arme nucleare, / Mai bine mașini, tractoare“), în care eu și alte zeci de mii de flăcăi am participat ca soldați, treziți dimineața la ora 4,30, votați la ora 6, pentru ca Ministerul Forțelor Armate să fie primul care să raporteze țării… dorința de dezarmare! Apoi, pe 15 noiembrie 1987, eram apți de vot în acea duminică, pentru deputați MAN (în refacere fiind după un chef de sîmbătă seara, eu nu m-am dus la vot…), duminică din care, în schimb, a ieșit protestul de la Brașov. Iar apoi a venit, pe aripi de înger eliberator, duminica de 20 mai 1990, în care Ion Iliescu plutea zîmbind peste primele noastre alegeri libere, mulți dintre noi nu l-am votat, dar aceasta nu l-a împiedicat să cîștige. Iar în 1996, Emil Constantinescu a fost campionul nostru. Revoluția electorală din 1990 a fost o parte a unei revoluții politice cu mult mai largi – una care, în 30 de ani, ne-a dus de la neostalinism (anii ’80) la democrația haotică (anii ’90), apoi la un liberalism în creștere (pînă la criza din 2009-’10), iar mai recent către autoritarism mascat în populism anti-UE. Nouă, decrețeilor, ne-a fost dat să ne certăm cu propriii părinți (pe politică) și să vedem patru președinți, diferiți între ei: unii votați, unii detestați, pe unii i-am opus Regelui Mihai, pe unii îi credem mai potriviți în închisoare…, show must go on, vorba lui Freddie.

O generație cu bani mai mulți decît aveau părinții noștri

În linii mari, decrețeii de azi trăiesc mai bine decît trăiau părinții noștri – fie și pentru că libertatea e mai mare, iar posibilitățile mai extinse.

V) Noi am fost generația care a dat piept, timpuriu, cu revoluția prețurilor și a consumului: ne-a venit greu a crede, în 1991, cînd un Petre Roman încă simpatizat spunea că produsele pot avea preț diferit, în funcție de magazin – dar că sigur va fi mai mare decît cel de săptămîna trecută. La fel, spre deosebire de părinții noștri, noi cumpărăm azi mai mult decît consumăm – risipă la care România, deși săracă după standarde UE, e campioană, probabil o răzbunare a lipsurilor din copilăria noastră.

VI) Nu în ultimul rînd, noi sîntem martorii celei mai mari revoluții geopolitice din ultimele secole: pe de o parte, cazul Europei de Est, în care un tînăr (mă ofer ca exemplu) termina serviciul militar în 1987, ca pion din armata Tratatului de la Varșovia, pentru ca douăzeci de ani mai tîrziu să fie ministru de Externe al unei țări care pregătea organizarea unui summit NATO la Bucureşti (2008)… Pe de altă parte, e cazul Chinei – în 1989, un tînăr chinez se opunea unui tanc, într-o imagine iconică; în 2030 (pare-se), economia Chinei va deveni prima din lume, peste SUA, peste UE etc. Va trebui să trăim cu asta.

Aici, voi închide cercul: VII) cea mai mare revoluție a generației noastre a fost revoluția comunicațiilor și a tehnologiei scrisului. În 1990, cînd ai mei mi-au cumpărat prima mașină de scris a familiei, am crezut că l-am apucat pe Dumnezeu de picior. Vax albina, Dumnezeu deja juca digital: în 1995 am ajuns să-mi fac doctoratul în Canada și acolo m-am trezit cu un birou și un computer MacIntosh, în care nici nu știam pe unde se bagă discheta. În 2001, după o bursă de la Colegiul „Noua Europă“, am venit în redacția Dilemei cu primul meu laptop, la care regretata Tita Chiper se uita cîș și spunea că ea nu poate să scrie pe așa o făcătură (iar eu cu Mircea Vasilescu și alții rîdeam în barbă, he-he-he).

Să mai ziceți că nimic nu s-a schimbat

Și, la final, o amintire din primăvara lui 1999. Complex de împrejurări etc., iată-mă într-un grup de tineri ce urmau să fie angajați la MAE român și trebuiau să se întîlnească cu ministrul de Externe, pe nume Andrei Pleșu (dna Elena Ștefoi poate da detalii). Intrăm noi în biroul ministrului și dl Pleșu, amabil, propune să ne prezentăm… iar o domnișoară sare: „Rog permiteți să vorbesc prima, la ora 14 am un avion spre Paris!“ Apoi, un tip OK a cerut permisiunea să vorbească al doilea, pentru că urma să aibă un interviu la o firmă etc.; la fel, toți cei prezenți (mi-l aduc aminte pe dl Andrei Țărnea, acum responsabil al sezonului cultural România-Franța) au pus diverse condiții, de timp sau de spațiu; cînd mi-a venit rîndul, am zis (rezum): „Pe mine contați cîteva luni pe an, am început un doctorat în Canada la care nu renunț“ etc.

Andrei Pleșu se uita la noi și nu-i venea să creadă. Spre finalul mofturilor noastre, a spus doar atît: „Observ că sîntem în anul 1999. Să mai zică cineva că România nu s-a schimbat în ultimii zece ani!“

Și schimbarea, sub ochii decrețeilor, continuă. Show must go on – vorba lui Freddie… 

Adrian Cioroianu este profesor universitar, ambasador la UNESCO, editor al volumului Un Centenar și mai multe teme pentru acasă (Editura Polirom, 2018).