Marginea lumii

De cîte ori n-am spus: iată, aceasta e marginea lumii! Aici e capătul, degetul ei mare de la picior. Mai departele nu există, iar un aproape acest loc nu are. Dar și marginea are, inima ei, uneori mai caldă și mai mare ca a confortabilului centru.

Cînd eram copil mă amuza în secret o anume conversație pe care mama o avea cu una din surorile ei mai mari. Cînd mătușa mea se hotăra că trebuie să fie răutăcioasă, se uita la mama zîmbind pe jumătate și îi spunea: „Așa, și unde stai tu, doar stai în mahala!”. Vase mici de sînge explodau sub pielea subțire și albă a mamei, dîndu-i o culoare trandafirie și inegală. Nu făcea decît să suspine a exasperare și să încerce să combată așa un atac mișelesc. Eram la doar cinci minute de centru, într-un orășel atît de mic, că plimbarea în oraș se numea „a da ture”. Și chiar asta făceam – ca să ne putem mișca prin oraș mai mult de zece minute trebuia să ne învîrtim într-un cerc, de nenumărate ori. Dar am înțeles repede că mătușa mea nu se referea la geografie atunci cînd aducea mahalaua în joc – ci la faptul că, cocoțați pe un deal, într-un cartier de case cu grădini mari, eram altfel – incapabili să trăim după normele de atunci ale societății – apartament la bloc, trei camere, semidecomandat, patru etaje, fără lift. Eram, cu adevărat, la margine.

Dar oamenii au făcut din margini centrele lor, iar periferiile au devenit, pe nebănuite, depozitarele vieții mai ales în marile orașe occidentale. În Veneția, vreo 3.000 de oameni mai trăiesc pe insula principală, împiedicînd-o astfel să devină o completă butaforie, un decor de TikTok și Instagram. La Londra, celebra Bond Street a rămas cu un locatar – un bizar care nu vrea să se mute. Apartamentele aparțin unor rezidenți bogați, cu nume sonore, îmbogățiți din acțiuni și sărăciți de sancțiuni, care ori nu vor, ori nu pot să le umple. Centrul se usucă – rămîne piatra, asfaltul, fuge viața din el. În schimb, periferiile sînt din ce în ce mai vitale – deși ochii noștri nu sînt îndreptați și spre ele.

O eroare de rezervare a unui agent de turism m-a trimis într-o toamnă fix undeva la marginea Londrei, într-o casă de cărămidă, tipic englezească. Zona e poreclită în bătaie de joc Londonistan, făcînd referire, desigur, la foștii supuși ai imperiului colonial care au venit spre centru după obținerea independenței, să stea în case de cărămidă roșie cu mucegai, sub ploaia persistentă a insulei, să viziteze, poate, British Museum, secțiunile asiatice, dar să hrănească englezii cu chicken tikka masala, luîndu-le lirele prețioase, să-și trimită copiii la universități bune ca să se facă medici și IT-iști și să migreze înspre un alt centru, mai centru. Ajunsă acolo, m-a apucat revolta – venisem la Londra să merg a cincea oară la Tate Modern, a patra la National Gallery, a treia la British Museum. Să mănînc la restaurantele bine marketizaților bucătari englezi de la TV, să mă plimb cu umbrela pe străzi, în Bloomsbury, cu Virginia Woolf în suflet și în minte. Pe scurt, eram o colecție completă de clișee din broșuri turistice.

Nici urmă de acestea în Londonistan – dar nu duceam lipsă de magazine de bijuterii în care salbele de aur atîrnau în vitrine, alături de centuri de aur și conduri de aur. Sau de magazine cu haine de nuntă indiene. Sau de locante unde curry-ul al naibii de iute îți provoca concomitent lacrimi de plăcere și de durere. Am rămas pînă la urmă la cazarea din Londonistan, sacrificînd niște pagini din broșura turistică și căpătînd la schimb inclusiv o mare sărbătoare populară a Asiei hinduse – Diwali. E o sărbătoare a luminii, pe care o trăisem deja în Nepal, și care, cu marșurile ei vesele, artificiile, luminile puse în pragul ușii, copiii care colindă din casă în casă după bomboane, îmbrăcați în haine colorate, umpluse neverosimil, de valuri de fericire, vechiul cartier muncitoresc londonez.  

Centrul e mai strîmt, mai mîndru. E, ciudat, mai încremenit în proiect, mai puțin fluid. Intimidant. Arogant și scump. Frumos. Ține spatele drept. Are ziduri. Înalte.

Odată, cînd eram la Roma, mi-am dat întîlnire cu două doamne, românce, care lucrau pentru niște bătrîne italience undeva lîngă Piazza del Popolo. Ne-am dat întîlnire chiar în mijlocul pieței, într-o duminică, singura lor zi complet liberă din săptămînă. Locuiau, în casele somptuoase ale angajatoarelor lor, în cea mai încîntătoare parte a centrului Romei, acolo unde împărații și papii ședeau unii peste alții în memoria pietrei. Le-am întrebat dacă vizitează des orașul, dacă au fost la Vatican sau la Colosseum. Da, făceau asta, dar numai într-un anume fel – luau urma cîte unui grup de turiști și mergeau ținîndu-se de ei. Nicidecum nu erau intimidate de distanțele din oraș, de mijloacele de transport, ci de conținutul orașului. Nu voiau să rămînă singure cu el. În schimb, mi-au propus să mergem împreună undeva unde românii se adunau în fiecare duminică – poate o mai fac și astăzi. La marginea orașului, între un centru comercial și niște blocuri, pe un petec de cîmp din Anagnina, lucrurile erau cu mult mai puțin strivitoare. Un amestec de muzică populară și manele scotea dansatorii din muncitorii care trăseseră din greu toată săptămîna pe șantierele și în casele romane. Într-un colț era o frizerie improvizată, în altul micii sfîrîiau, ridicînd vălătuci de fum. Acolo, la periferia periferiilor, Roma era, în sfîrșit, abordabilă.

De fapt, marginea își permite să fie mai relaxată decît centrul. Și nu se poate vedea asta mai bine decît în Australia și Noua Zeelandă. Și australienii, și neozeelandezii știu că sînt la capătul lumii. Pentru ei asta e clar și n-au nici o greață în a se preface că sînt în altă parte. „Down under”, își spun, să fie siguri că se înțelege că acolo, jos, dedesubt. Ajungînd la capătul lumii, în Australia, înveți că nu îți trebuie pantofi dacă te duci pînă la benzinărie – papucii de casă sau șosetele sînt de ajuns. În schimb, conform unui afiș dintr-un oraș la sute de kilometri de ocean cu „Nu primim în restaurant persoane în costum de baie”, se pare că îți trebuie măcar pijamale ca să iei cina în afara casei. Asta dacă nu cumva faci parte din una din multele comunități de nudiști care funcționează de-a lungul coastei, unde singurul accesoriu cu adevărat necesar este pălăria de soare, care te ferește de fierbințeala verilor australe. E o senzație greu de găsit în altă parte, aceea că nimeni, niciodată, n-are ochii ațintiți spre tine, ceea ce îți lasă loc să faci ce vrei și să fii cum ești.

Dar periferia nu e sigur despre geografie, ci despre cum percem noi și modelăm geografia. Așezată pe harta lumii, așa cum o învățăm noi la școală, în marginea estică, Japonia și-a desenat propriile ei hărți. În ele, Japonia e o fîșie de pămînt în mijlocul lumii, iar lumea e închisă la est de Americi și la vest de Europa și Africa. Credința încă puternică în superioritatea lor față de restul lumii nu le-ar da voie japonezilor să fie la margine, după cum o asumare a „periferiei” probabil că i-ar fi dus înspre un alt destin, foarte diferit de cel actual, de a treia cea mai mare economie a lumii. 

Și totuși, nu toată lumea vrea să fie în mijloc, iar marginea are, în mod paradoxal, orizonturi mai largi. Eram într-un sătuc minuscul, finlandez, în zona arctică, de la granița cu Rusia, unde am întîlnit un domn mutat din Helsinki în pustietatea aceea, ireal de frumoasă, dar foarte aspră. L-am întrebat cu o autentică curiozitate de ce s-a mutat acolo, mai ales că ceilalți, cîteva zeci de locuitori, erau oameni născuți și crescuți dincolo de Cercul Polar. Ca să nu văd pe nimeni dimineața și să nu aud pe nimeni, să ies afară din casă și să cred că sînt singurul om din lume, mi-a zis, spre spaima mea de om trăit aproape toată viața în mari orașe. M-am întors după zece ani în sătucul finlandez și am aflat că domnul fugise înapoi la Helsinki. Am întrebat-o de ce pe fosta lui parteneră, care mi-a răspuns zîmbind că nu-i chiar pentru oricine traiul la marginea lumii.

Ana-Maria Caia trăiește la Bruxelles și este expert în comunicare într-o instituție europeană.

Foto: wikimedia commons