Marele Coregraf al Oraşului

Cînd am căştile în urechi, am superputeri. Oraşul prin care umblu kilometri întregi într-o singură săptămînă, oraşul care strigă la mine, mă trage de mînecă şi-mi pune piedică de atîtea ori pe zi, ia forma muzicii pe care o ascult. Dacă oamenii aleargă ca să prindă autobuzul, iar eu am în căşti Bill Evans, îi văd cum fac doi paşi, iar al treilea e deja în aer, un balet caraghios şi înduioşător care face parte din rutina dimineţilor spre serviciu. Dacă sînt în metrou şi ne-nghesuim unii în alţii, gurile călătorilor se mişcă într-un film mut, nu aud nimic despre examene, doamna Tatiana care s-a făcut că uită să spele plinta sau „da, acum e mai bine, i-au scos perfuziile şi a început să mănînce“ sau „eu te-nţeleg că nu mai suporţi, dar totuşi să ştii că reacţionezi aiurea şi că eşti puţin dusă“, în capul meu sună doar tobele şi veselia din Mali. Dacă plouă şi toată lumea umblă încruntată pe sub umbrele, am în căşti fanfarele Devotchka şi soarele apare una-două din spatele blocurilor. Oraşul încetineşte dacă bat din palme o dată, se-ntoarce pe spate şi-ncepe să toarcă. Ştiam de mult că muzica ascultată în căşti îţi dă tot felul de puteri, dar n-am crezut că pot deveni atît de uşor Marele Coregraf al Oraşului, că-i pot dicta ritmul şi-i pot îmblînzi colţurile. Am aflat-o într-o după-masă, într-un FNAC din Paris, cînd m-am oprit în mijlocul magazinului ca să ascult la căştile lor pufoase cel mai nou album al lui Tiersen (pe-atunci, coloana sonoră de la Goodbye, Lenin!) şi-am rămas aşa, cu căştile pe urechi, 45 de minute, timp în care oamenii din jur se transformaseră în baloane cu aer cald şi pluteau calmi prin încăpere.

Mai sînt şi alte superputeri. De pildă, nu mai auzi replici de tipul „Păpuşă, nu ţi-e frig la păsărică?“, nici nu mai contează dacă ele sînt spuse undeva în aerul din jurul tău, căci pentru tine nu există şi asta e cel mai important. Efortul pe care trebuie să-l facă bădăranii ca să-i atragă atenţia unei fete cu căşti în urechi e cam de trei ori mai mare decît în condiţii normale, aşa că de obicei o lasă baltă. E lecţia pe care i-am predat-o Marketei, colega mea cehoaică din Lyon, înaltă, blondă, foarte frumoasă, care pe drumul de la cămin la supermarket trebuia să suporte vreo cinci tentative de agăţare consecutive. Asta e, dacă vrei să fii liniştit şi să umbli cu lumea ta după tine, mergi cu căştile-n urechi.

Nu ştiu cum aş suporta drumurile cu trenul dacă n-aş avea mp3 player, am călătorit zeci de ore fără căşti şi ştiu cum e să fii întrebat ce părere ai despre otrăvirea cu aluminiu, ce meserie au părinţii, ce o să se întîmple cu ţara asta, ce e de făcut („ziceţi şi dvs., domnişoară, păi se mai poate aşa?!“) etc. Mai ştiu şi cum e să stai la cămin, iar vecinii de deasupra, din stînga şi din dreapta să facă parte din echipa de rugby a Clujului şi să dea petrecere fix în noaptea dinaintea examenului tău la lingvistică. Chestiile alea pe care le cumperi de la farmacie ca să-ţi astupi urechile sînt cu totul insuficiente, aşa că-ţi pui căştile în urechi şi adormi, pentru că e muzica ta şi cu ea ţi-e bine.

N-aş vrea totuşi să credeţi că, pentru mine, căştile sînt doar o metodă de apărare şi atît. Cînd mă trezesc dimineaţa, primul lucru pe care-l fac e să dau drumul la radio FIP şi de-abia după ce muzica începe să-mi umble prin casă pot să mă apuc de făcut cafeaua. În final, mai vreau doar să-mi cer scuze de la viitorii mei nepoţi, care-o să strige la mine de mai multe ori „Am zis: CE MAI FACI, BUNICA?“, pentru că eu n-o să mai aud foarte bine (din cauza folosirii abuzive a căştilor în timpul tinereţii mele). O să le pun s-asculte nişte Elbow („With Love“ mai ales) şi sînt sigură că o să mă înţeleagă.