Marea abureală

Aş dori să încep prin a fixa un reper: în orice domeniu, comunicarea este catalizatorul dezvoltării. Este vital să comunici coerent, să explici ceea ce faci, de ce faci, astfel încît să aşezi o societate pe o temelie solidă în care cetăţenii se pot implica întrucît chiar înţeleg ce se întîmplă.

Acest lucru permite construirea unui capital social fără de care viitorul unei ţări este incert.

Aş exemplifica cu modul în care se desfăşoară comunicarea politică în Statele Unite; sînt mai familiarizată cu ea, datorită programelor derulate de-a lungul anilor, prin care consultanţi americani au lucrat în administraţia românească şi sute de funcţionari români au participat la stagii de pregătire şi vizite de studiu în Statele Unite. Bunăoară, interviul unui congresman este pregătit cu maximă seriozitate, este fixată şi analizată din timp tematica interviului, consilierii întocmesc o listă de posibile întrebări, la care se pregătesc răspunsurile ce urmează a fi date. Se lucrează cu consilierii din fiecare domeniu în parte. Politicienii americani sînt conştienţi că au o mare responsabilitate faţă de ceea ce spun în spaţiul pubic, întrucît afirmaţiile publice te angajează în faţa oamenilor, trebuie să respecţi ceea ce afirmi. Mai contează enorm ceea ce americanii numesc constituency relations, adică să ţii legătura direct cu cei care te-au trimis în Parlament, prin întîlniri nemijlocite, scrisori etc. şi să încerci să găseşti soluţii pentru problemele lor. Vorbele care nu se sprijină pe fapte sînt vorbe în vînt. Cam acesta ar fi standardul. La ei.

La noi, partidele şi politicienii lor au propriii experţi/consultanţi în comunicare. Rolul lor este să-i ţină la curent cu agenda publică (o revistă a presei, plus fluxul de ştiri pe SMS), să stabilească mesajele corespunzătoare principalelor subiecte şi (uneori) să-i distribuie pe politicieni pe la diversele emisiuni de aşa-zisă dezbatere, din care trăiesc numeroasele noastre canale de ştiri (apropo de canale de ştiri, România bate Statele Unite în ceea ce priveşte numărul acestora). Astfel înarmaţi cu „punctajul“, oamenii politici pornesc la atacul televiziunilor, unii dintre ei la mai multe emisiuni în aceeaşi seară, sau chiar apar în acelaşi timp în direct pe un canal şi în reluare pe altul, într-un straniu fenomen de bilocaţie, caracteristic politicii şi mediei româneşti. Ce mai, sînt ubicui! Se eternizează şi se erodează pe canalele televiziunilor; sînt elocvenţi, grandilocvenţi, mai consultă SMS-ul cu „punctajul“, în pauzele de publicitate, să fie siguri că nu ies din linia partidului, simulează lupta politică în platou şi se pupă la ieşire. Atacă virulent în momentul în care se simt ameninţaţi – vezi atacurile la adresa magistraţilor anticorupţie, care au fost menţionate şi în rapoartele de ţară. Culmea, „se luptă“ cu SUA, cu Departamentul de Stat, cu instituţiile europene, Merkel, Barosso etc.

Mulţi dintre ei, odată ajunşi într-o funcţie, au impresia că le ştiu pe toate. Şi chiar dacă vorbesc despre orice, oamenii aceştia sînt, totuşi, specializaţi în ceva – eu i-aş spune, aşa, mai neaoş: abureală. Te aburesc cu un aer sigur, de cunoscători. Pare că ştiu ce spun. Cu cît ţi-e mai greu să spui la ce se pricep, cu cît au lăsat mai puţin în urma lor, cu atît vorbesc cu mai multă siguranţă, care este soră bună cu suficienţa.

Uneori, cînd au ceva care-i supără, vreun ziarist care-i critică, o muscă ce-i bîzîie, simt nevoia imperioasă să-i vorbească poporului. Îşi comandă cîte un interviu luat de un yesman, din acelea care se numesc, în jargon de presă, „bot“. Adică „ziaristul“ a pus „botul“. Că mă încurc în ghilimele, într-o lume de ghilimele. Nu le-a spus nici un „consultant“ cît de mult rău le poate face un interviu de acest fel, că doar un interviu autentic, realizat profesionist, cu întrebări provocatoare, reuşeşte să-i pună în valoare. Astfel de întîmplări dovedesc că nu mizează pe un public inteligent, ci pe unul captiv, pe care-l cumpără cu un mic, o bere, o umbrelă sau o găletuşă. Într-un cuvînt – dispreţ. Acest dispreţ se întoarce împotriva lor, deoarece îşi pierd credibilitatea. Cel mai bun exemplu poate fi referendumul pentru suspendarea statului de drept, din vara trecută. Vă invit să vă aduceţi aminte cine a mai rămas atunci pe ecrane, din rîndul partidelor.

Deşi sînt vanitoşi şi lacomi de „imagine“, ei ştiu că, de fapt, se pot baza doar pe cei cumpăraţi. Cu bani. Deoarece, în lumea partidelor, totul este de vînzare: media, ştiri, oameni, jurnalişti. Listele cu jurnalişti fidelizaţi cu bani sînt o veche tradiţie la multe partide. Acum, cei mai importanţi sînt ziariştii/moderatorii de TV: pe sticlă s-a mutat marea abureală, marea flecăreală. Acolo ne întîlnim seară de seară cu personaje care, dacă ţi se întîmplă să le întîlneşti într-un platou TV, îţi creează un sentiment al derizoriului. Astfel de oameni goi, care nu au nici un crez, îţi dau uneori sentimentul că te-ai întîlnit cu nimicul.

Da. Rezultatul final este o lume butaforică, lipsită de standarde etice, profesionale, o lume care, cum îmi spunea cu năduf o altă prietenă (o doamnă pensionară, care se mai uită la TV) despre un foarte cunoscut personagiu politic în care ea îşi pusese oarece speranţe: „Ăsta vorbeşte parcă tace.“ Căci, pînă la urmă asta e – „vorbirea“ negată, confuzia, abureala.

Mai mult, în laboratoarele muncii de partid se fabrică şi textele care ar trebui să vină dinspre public, feedback-ul menit, în teoria comunicării, să te ajute să-ţi ajustezi mesajele; aceste texte sînt preluate de către „postaci“ – o nouă categorie profesională, angajaţi de către partide pentru a simula reacţia publicului. Nimic nu este lăsat la voia întîmplării; ce mai, se face „comunicare integrată“. În campania electorală, postacii lucreză la foc continuu, partidele folosesc în mod natural aceste practici profund imorale. În 2011, la Tînărul Jurnalist al Anului, a fost premiat un reportaj al lui Vlad Ursulean, scris după ce autorul s-a angajat pe post de... „postac“, la un partid pe care nu-l mai numesc, deoarece practica este generalizată. Şi pentru că în acest articol am încercat să nu dau nume, cu speranţa că, dacă din întîmplare, în revista presei intră şi Dilema veche, se recunosc singuri.

Cristina Guseth este director la Fundaţia Freedom House România.