Marcus Iunius Brutus

1 aprilie 2020   Tema săptămînii

Marcus Iunius Brutus a fost unul dintre actorii principali ai evenimentelor de la sfîrșitul Republicii, mai precis din timpul conflictului taberei senatoriale cu Cezar, după eliminarea lui Pompei el preluînd conducerea opoziției față de dictator.

Principala problemă în cunoașterea personajului este cauzată de surse. Acestea sînt destul de puține și sumare, iar Brutus este menționat doar în desfășurarea evenimentelor, beneficiind rar de cîteva rînduri în plus, precum descrierea pregătirii complotului de către Cassius Dio – care începe însă prin a-i reproșa lui Brutus și conspiratorilor că nu înțelegeau necesitatea regimului monarhic. Evident, Dio scria din perspectiva aristocratului și a politicianului, într‑un moment cînd statul roman era, de facto, o monarhie. Plutarh, un membru al aristocrației locale din Chaeronea,  îi dedică lui Brutus o carte întreagă în ale sale Vieți paralele, unde îi creionează un portret flatant, de om educat și erudit (fapt confirmat de Cicero în De claris oratibus), susținător al principiilor morale în politică, patriot în întreprinderea sa de a-l elimina pe Cezar, proclamat dictator pe viață, chiar dacă dictatura era o magistratură limitată în timp la șase luni. Cu tot elanul său filosofic însă, Plutarh are grijă să evite posibila mînie a autorităților romane care în mod cert nu apreciau sentimentele antimonarhice, menționînd că monarhia era necesară, iar victoria ei fusese sancționată de zei.

Aceste trăsături ideale însă nu trebuie să ne facă să uităm că Brutus era totuși un politician de frunte, cu o carieră pe măsură (fusese asistentul guvernatorului Ciprului, cvestor în Cilicia, guvernator al Galiei Cisalpine și pretor). De asemenea, deși luptase alături de Pompei la Pharsalos, el este iertat și chiar promovat de Cezar. Deși textele sugerează că în acel moment l-ar fi salvat mama sa Servilia, care avusese o relație cu Cezar (Plutarh menționează chiar posibilitatea ca Brutus să fi fost rezultatul acestei relații, ceea ce este greu de crezut), reiese clar că Brutus era un politician de succes, charismatic, apreciat chiar și de inamici.

Momentul în care se implică decisiv în lupta pentru puterea supremă este acela al asasinării lui Cezar (15 martie 44 î.Hr.). În ciuda semnelor potrivnice (deși romanii sînt adesea înfățișați în filme și în literatură ca fiind foarte raționali și sobri, asemenea tuturor societăților din vechime, religia și productul ei secundar, superstiția, erau omniprezente în viața lor), Cezar ajunge în sala unde se ținea ședința Senatului, nu în curia din For, ci în complexul de clădiri ce țineau de teatrul lui Pompei. Complotiștii se strîng în jurul lui Cezar, în timp ce Marcus Antonius este ținut de vorbă în afara clădirii, unde așteptau, în caz că era nevoie de intervenție, gladiatorii lui Albinus, unul dintre conspiratori. În urma refuzului unei cereri făcute ca pretext, conspiratorii încep să îl înjunghie pe dictator, care încetează să se mai opună cînd îl vede pe Brutus între ucigași.

Odată înlăturat dictatorul, conspiratorii aveau nevoie de sprijinul publicului și de aceea pleacă să își anunțe fapta pe Capitoliu, centrul religios al statului roman, însîngerați și cu armele în mîini. Vorbind despre uciderea lui Cezar ca de singura cale de a asigura libertatea cetățenilor, Brutus cîștigă imediat simpatia poporului deja strîns în număr mare. Deși astfel își asigurase puterea, gruparea lui Brutus făcuse deja o greșeală fatală – nu îl omorîse și pe Marcus Antonius, principalul general al lui Cezar și adversar declarat al taberei senatoriale, care avea în acel moment la dispoziție și armatele fostului conducător. Ba mai mult, se înțeleg cu el și îi permit să țină discursul la înmormîntarea lui Cezar. Antonius prezintă hainele însîngerate ale dictatorului, întorcînd opinia publică împotriva grupării lui Brutus, care din eroi devin dușmani publici și părăsesc Roma și, după un timp, Italia. Vor organiza rezistența pînă în 42 î.Hr., cînd sînt înfrînți la Philippi, în Macedonia. Astfel, în ciuda inteligenței și a experienței în treburile publice, Brutus este distrus chiar de scrupulele sale morale, care îi aduseseră marea popularitate politică de care beneficia și care l-au determinat să nu ducă pînă la capăt lovitura de stat prin eliminarea tuturor partizanilor lui Cezar. În fruntea acestora era Marcus Antonius, care nu le-a răspuns cu aceeași generozitate și s-a luptat pînă ce toți membrii grupării senatoriale au fost eliminați sau subordonați.

Brutus rămîne, așadar, un personaj controversat, erou tiranicid pentru elita senatorială a vremii, însă condamnat de istoria scrisă de învingători ca ucigaș al părintelui primului împărat, Octavian Augustus. 

Valentin Bottez este conferențiar univ. dr la Facultatea de Istorie a Universității din București.

Mai multe