Marcați, maturi, responsabili?

22 ianuarie 2019   Tema săptămînii

I-am rugat pe cîțiva reprezentanți ai decrețeilor (unii care au decis să rămînă și să facă ceva în România, alții care și-au încercat norocul prin alte părți) să răspundă la primele întrebări care-ți vin minte în legătură cu generația lor:

1) În ce fel v-a marcat faptul că ați fost cu un picior în epoca ceaușistă (în care ați fost obligați să faceți față, printre altele, unei concurențe destul de acerbe la examene) și cu altul în cea de după?

2) Cum v-ați simțit, ce v-ați dorit și ce ați ales să faceți în ’90, cînd totul părea deschis, orice – posibil?

3) Ați reușit să duceți la bun sfîrșit ce v-ați propus? În România sau în altă parte? Cu ce eforturi, ce sacrificii?

4) În momentul de față, în România, reprezentați generația matură. În ce măsură vă simțiți responsabili și ce puteți face pentru ca lucrurile să se îndrepte (pe diverse planuri – politic, social, civic, cultural)? 

● Ioan BIG, analist Pop Culture, designer şi producător de evenimente speciale

1) Într-un mod aproape melodramatic. Am trecut foarte iute şi nepăsător de la inconştienţă la iresponsabilitate, iar posibilitatea de a-mi aduce contribuţia la realizarea din temelii a unei construcţii sociale sănătoase dispăruse deja cînd am realizat cu adevărat dimensiunea preţului pe care urma să îl plătesc, solidar cu cei din jur, de acum, dar şi din viitor, pentru comportamentul meu de decreţel individualist. În ’89 eram prea inconştient şi necopt ca să nu îmi imaginez că succesul, definit aproape binar, al parcursului meu în viaţă poate fi atins ignorînd particularităţile societăţii în care trăiam. După doar cîteva luni, în ’90, egoismul alimentat de competitivitatea deja malignă mi-a indus, fără ca tranziţia să fie perceptibilă, o stare de pasivitate şi dezinteres faţă de convulsiile sociale. Retrospectiv, nu o pot califica decît ca iresponsabilitate civică.

2) După entuziasmul iniţial, odată cu începutul defilării la televizor a trîmbiţaşilor proaspetei democraţii, în mintea mea s-a instalat neliniştea. Chiar dacă nu eram familiarizat cu toată fauna de „înalţi revoluţionari“, mi-a fost suficient că aceasta lăsa să transpară, în ansamblu, aceeaşi mentalitate de vechi „gestionari“ şi nu de potenţiali „manageri“. Așa că m-am abţinut să iau decizii în pripă. Precum majoritatea colegilor de generaţie, eram la jumătatea facultăţii şi o schimbare radicală de opţiune profesională ar fi presupus asumarea pierderii a trei ani din viaţă. Aveam să fac, însă, fără regret, acest pas în ’93, pentru că mi-am dorit de la bun început un lucru simplu: să îmi aleg o profesie pe care să o practic din plăcere. Pentru mine așa ceva ar fi fost imposibil în România comunistă în care, cu excepţia BOR şi a structurilor de partid, nimeni nu avea în organigramă specialişti în evenimente.

3) Fără discuţie, da. În România. Odată ce am realizat că, în noul mediu socio-economic, timpul, şi nu banii reprezintă „vaca sfîntă“, bătălia pentru a evolua profesional am purtat-o doar cu mine însumi şi fără a mă raporta la competiţie. Sacrificiile pot fi considerate absolut neglijabile în raport cu satisfacţia dată de recunoaşterea creativităţii şi competenţei, dincolo de feluritele frontiere. Întorcînd, însă, din nou, moneda pe faţa oxidată, hotărîrea de a reuşi într-o profesie inexistentă, chiar şi acum, în nomenclatorul nostru ocupațional a produs un dezechilibru, avînd drept consecinţă pasivitatea civică pe care o menţionam. Ale cărei efecte prin ricoşeu am început să le simt din ce în ce mai des în ultimii ani. În toată România.

4) Aş spune, mai degrabă, că sîntem generaţia copiilor care au îmbătrînit peste noapte în corpuri mature. Simultan, am păstrat în noi ceva din visele copilului răsfăţat, sîntem adulţi satisfăcuţi de confortul modern şi am devenit bătrîni prin resemnarea prematură. Tot acest melanj relevă, cred eu, că nu maturitatea ne lipseşte, ci tinereţea, cea consumată civic inutil, inclusiv datorită „şansei“ de a ne fi născut socialmente ca decreţei şi din al cărei spirit ar trebui să ne recîştigăm, măcar în parte, încrederea în noi înşine. Cred că nu este tardiv să ne asumăm schimbări de atitudine şi, astfel, să producem în jurul nostru corecţii vitale pentru generaţiile viitoare, fie şi doar pentru că şi noi încă „putem“, chiar dacă am început să devenim mai atenţi la cum se scurge nisipul în clepsidră.

● Ada SOLOMON, producător de film

1) Cel mai puternic impact cred că e cel dat de faptul că eram mulţi, că generaţia noastră este una de natural born competitors. Adică, în cazul meu, inclusiv faptul că sînt decrețel, că părinţii mei nu m au foarte dorit (dar m-au iubit enorm!) e o marcă a timpului ăluia. Exerciţiul ăsta al competiţiei – pentru a intra la un liceu bun, pentru a reuşi la facultate, unde erau cîte 3-5-10 candidaţi pe loc etc. – ne-a pregătit, cred eu, pentru economia de piaţă, aşa sălbatică cum a fost ea la noi. Eram antrenaţi să luăm startul bine şi să ducem la curse lunguţe.

2) Nu doar părea, chiar era posibil aproape orice. Am simţit că am un noroc extraordinar să am totul la dispoziţie şi să pot încerca orice fără să fie în preajmă altcineva care să ştie mai bine decît mine. Tot ce aveam în preajmă era pragul de sus, mai dădeam cu capul, frecam cucuiul, mergeam mai departe. Norocul ăsta al generaţiei mele, care la 20 şi ceva de ani putea face orice dorea, nu prea îl mai au generaţiile actuale. Ce mi-am dorit eu, pe lîngă să călătoresc, a fost să am un job, să cîştig banii mei, deşi eram încă studentă, să nu mai depind financiar de părinţii mei, să fiu independentă.

3) Am reuşit repede să găsesc o slujbă OK, într-un domeniu despre care nu ştiam nimic, în publicitate, apoi am avut norocul să o iau spre lumea cinematografiei, mai mult din întîmplare decît din hotărîrea de a face asta şi nu altceva. Am călătorit enorm, cred că am lăsat ceva în urmă – sînt mîndră de toate cele aproape 60 de filme în care am fost implicată, am crescut alături de oameni minunaţi şi am şi crescut ceva profesionişti așijderea. Sînt OK cu mine în oglindă, iar despre sacrificii – ştii, e un vers al lui Mihai Beniuc: „Tu crezi că toate aceste edificii le facem fără sacrificii?“

4) Sîntem responsabili, evident, şi pentru bune, şi pentru rele, şi pentru paşii mari înainte pe care i-am făcut cu energia noastră dată de exerciţiul competiţiei. Dar şi pentru incapacitatea de a fi învăţat suficient de bine regulile democraţiei, rădăcinile totuşi prea adînci ale educaţiei din alte vremuri, incapacitatea de a spune „nu“ suficient de apăsat, de a întreba „De ce?“ pentru a nu părea proşti. Ce putem face? Să facem bine şi cinstit ceea ce facem fiecare şi să dezvoltăm cît mai bine rezistența la compromis.

● Mihai CARADA, șef de proiect în logistică, în Franța

1) Perioda trăită în comunism, pînă la 20 de ani, m-a marcat profund. Am trăit într-o societate în care nu trebuia să vorbesc la şcoală ceea ce se spunea acasă, în care am fost obişnuit să nu am încredere în oamenii care mă înconjurau, căci puteau fi delatori, în care trebuia să ascund ceea ce gîndesc. Am trăit într-o lume în care se găsea din ce în ce mai greu de mîncare, în care era frig şi întuneric iarna în apartamente, cu străzi desfundate şi iluminat public inexistent, cu mijloace de transport în comun în care trebuia să mă urc luptîndu-mă cu ceilalţi. Vedeam şi simţeam pe zi ce trece cum oamenii deveneau tot mai agresivi, mai animalici în lupta pentru supravieţuire. În 1989, după ce a căzut comunismul, am realizat cît de insensibil devenisem. Ca şi ceilalţi români, devenisem preocupat de supravieţuire. Îmi dispăruse orice urmă de empatie, de privire binevoitoare faţă de cei care mă înconjurau. Aveam foarte bine întipărit în minte un teribil sentiment de neputinţă şi furie adolescentină cînd vedeam cum regimul demola casele frumoase din centrul oraşului pentru a construi blocuri sinistre. Ţin minte foarte clar că, la vîrsta de 20 ani, ultimul an al regimului comunist, nu îmi vedeam nici un fel de viitor în ţara mea. Nu voiam să intru în PCR, să lupt pentru o repartiţie bună după facultate şi să supravieţuiesc în lumea aceea sinistră făcută din întuneric, răutate şi corupţie. Evenimentele din decembrie 1989 au apărut ca o izbăvire şi m-am implicat fără reţinere, fiind conştient că era unica şansă să evit acel viitor pe care nu mi-l doream şi pe care nu îl doream României.

2) Probabil că cel mai mult am fost marcat de cele zece luni care s-au scurs între 21 decembrie 1989 şi 24 septembrie 1990, cînd am plecat în Franţa. După evenimentele din decembrie 1989, cînd românii deveniseră, pentru foarte scurt timp, membrii solidari al unei naţiuni care se simţea eliberată şi începea să spere din nou, am înţeles foarte repede două lucruri: nomenclatura continua să fie clasa care domina şi controla societatea, iar majoritatea românilor voiau conti­nuarea comunismului, dar fără neajunsuri materiale. Nu am fost surprins de rezultatul primelor alegeri libere şi nu aveam iluzii despre capacitatea minorităţii din care făceam parte de a schimba mentalităţile. În perioada manifestaţiei din Piaţa Universităţii şi a venirii minerilor am înţeles că făceam parte dintr-o categorie pe care majoritatea românilor o urau. Aveam deci nevoie ca de aer să plec din România.

3) Cînd am plecat, nu aveam obiective fixate. Sînt fericit că pot trăi într-o ţară care mi-a dat totul, care m-a adoptat şi mă consideră de-al ei, într-o cultură pe care o iubesc, înconjurat de oameni plini de civilitate şi solidari. Pe plan profesional sînt încîntat să îmi practic meseria la un bun nivel şi să am parte de a lungul carierei de activităţi interesante, stimulante.

4) De 30 de ani susţin, cu mijloace modeste, toate tentativele de creare a unor partide democratice (URR, USR) care au apărut, precum şi organizaţii civice (The Mihai Eminescu Trust). Da, cred că prin implicarea noastră, a fiecărui cetăţean român, putem schimba lucrurile. Din 1990 încoace am participat la toate alegerile la care mi s-a permis să particip, atît în Franţa, cît şi în România.

anchetă realizată de Iaromira POPOVICI

Mai multe