Manuale şi emoţii

Se discută în mod frecvent despre faptul că elevii generației actuale nu savurează textele propuse în manualele de limbă și literatură română, pentru că sînt învechite, iar stilul lexical e unul greoi și demodat (care, de ce nu, necesită folosirea unui dicționar de limbă) ș.cl. Îndreptîndu-ne atenția asupra impactului generat de operele literare devenite obligatorii în învățămîntul preuniversitar, trebuie să avem în vedere mai mulți factori: colectivul de elevi căruia un profesor i se adresează, metodele pe care acesta le aplică, cronologia lecturilor, precum și disponibilitatea sa de a-i determina pe cei dintîi să citească un text. Da, exact, să îl citească. Voi vorbi, așadar, din experiența acumulată, referindu-mă la școlarii unor clase gimnaziale.

Schița „Bunica“ de Barbu Ștefănescu Delavrancea a fost opera literară care, din punctul meu de vedere, a reușit să capteze atenția și să stîrnească emoția elevilor încă din titlu. Privindu-i, am observat cum chipurile lor se luminau dintr-odată sau cum melancolia îi încerca. O văz, ca prin vis. O văz limpede, așa cum era. Naltă, uscățivă, cu părul alb și creț, cu ochii căprui, cu gura strînsă și cu buza de sus crestată în dinți de pieptene, de la nas în jos.

În clasă era liniște deplină și parcă fiecare cuvînt rostit ar fi fost sacru. Îi sărutam mîna. Ea-mi da părul în sus și mă săruta pe frunte. Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii. Ea își înfigea furca cu caierul de in în brîu și începea să tragă și să răsucească un fir lung și subțire. Eu mă culcam pe spate și lăsam alene capul în poala ei. Fusul îmi sfîrîia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se părea că se scutură o ploaie albastră.

– Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica.

Surîsul ei mă gîdila în creștetul capului.

Pe parcursul lecturii am plîns toți: și eu, și elevii mei. Cînd un text ajunge astfel la sufletul cititorului, indiferent de vîrsta pe care o are, e de prisos să mai adaugi ceva. În societatea în care trăim, blamată și acuzată de degradare, mai există valori. În România familia rămîne importantă. Copiii cresc, încă, sub ochiul atent și protector al bunicilor, care devin pentru ei modele de urmat. Relația strînsă care se creează tinde chiar să o eclipseze pe cea dintre copii şi părinți, tocmai pentru că, exact ca în textul lui Delavrancea, arhetipul bunicii presupune îmbinarea cîtorva elemente fantastice și reale.

Cu capul în poala bunichii, niciodată n-am putut asculta un basm întreg. Avea o poală fermecată, și un glas, și un fus cari mă furau pe nesimțite și adormeam fericit sub privirile și zîmbetul ei.

Povestea puiului, care nu își ascultă mama și este rănit de un vînător, reprezintă unul dintre textele despre care mărturisesc că m-aș fi așteptat să impresioneze elevii pînă la lacrimi, fără ca morala conturată pe parcurs să aibă vreun efect. Finalul prozei scurte a lui Brătescu-Voinești e unul tragic, care surprinde momentul morții unei vietăți lipsite de apărare:

– Nu mă lăsați! Nu mă lăsați!

A încercat să se tîrască după ei, dar n a putut, și a rămas în loc, urmărindu i cu ochii pînă au pierit în zarea dinspre miazăzi. Peste trei zile, toată preajma era îmbrăcată în haina albă și rece a iernii. După o ninsoare cu viscol, urma un senin ca sticla, aducînd cu dînsul un ger aprig. La marginea lăstărișului, un pui de prepeliță, cu aripa ruptă, sta zgribulit de frig. După durerile grozave de pînă atunci, urmează acum o piroteală plăcută. Prin mintea lui fulgeră crîmpeie de vedenii… miriște… un carîmb de cizmă pe care se urcă o furnică… aripa caldă a mamei. Se clatină într-o parte și într-alta, și pică mort, cu degetele ghearei împreunate ca pentru închinăciune.

Spre surprinderea mea, elevii cărora le-am citit această operă literară au fost vehemenți și, deși strigătul disperat al puiului le-a provocat fiori, mi-au mărturisit cu lacrimi în ochi: Ne comportăm uneori cum a făcut-o puiul, știm că nu este bine să trecem peste spusele părinților noștri și credem că, așa cum, în basm, antieroul e pedepsit, același lucru i s-a întîmplat și lui, puiului de prepeliță. Firește, copiilor le-a părut rău că puiul a murit, tocmai pentru că s-au regăsit în el și, măcar pentru un moment, au înțeles metafora textului. Că apoi le-a ieșit pe o ureche, e altă poveste.

Basmul popular e un alt tip de text literar care impresionează elevii. Studiate, de regulă, în anul întîi de gimnaziu, basmele „Aleodor Împărat“ sau „Prîslea cel voinic și merele de aur“ au sorți de izbîndă, pentru că propun tema universală a triumfului binelui asupra răului. Chiar dacă acțiunea este plasată într-un spațiu vag menționat și în ciuda folosirii unor cuvinte cu forme arhaice și populare, esența textului trece dincolo de aceste bariere, iar tînărul prinț, care trebuie să își depășească statutul, cîștigă repede simpatia copiilor. El este frumos, inteligent, bun la suflet, invidiat de frați și vrea să îi ajute pe cei aflați la ananghie.

A fost odată un împărat. El ajunsese la căruntețe, și nu se învrednicise a avea și el măcar un copil. (…) Cînd, tocmai, la vreme de bătrînețe, iată că se îndură norocul și cu dînsul și dobîndi un drag de copilaș, de să-l vezi și să nu-l mai uiți. Împăratul îi puse numele Aleodor. Cînd fu a-l boteza, împăratul adună Răsărit și Apus, Miazăzi și Miazănoapte, ca să se veselească de veselia lui. („Aleodor Împărat“)

Tipologia băiatului ideal cucerește repede fetele, care empatizează automat cu stîngăciile eroului în devenire, și stîrnește orgoliul băieților, care văd în el un cavaler al dreptății.

Fata de împărat dete apă lui Prîslea de bău și prinse mai multă putere; atunci strînse pe zmeu în brațe, îl ridică în sus și, cînd îl lăsă jos, îl băgă pînă în genunchi în pămînt; se opinti și zmeul, ridică și el în sus pe Prîslea și, lăsîndu-l jos, îl băgă pînă în brîu; puindu-și toate puterile, Prîslea mai strînse o dată pe zmeu de i pîrîi oasele și, aducîndu-l, îl trînti așa de grozav, de îl băgă pînă în gît în pămînt și-i și tăie capul. (…)

Pus la încercare de soartă, eroul basmului stîrnește revolta și neliniștea copiilor, care trăiesc fiecare întîmplare prin care trece el cu sufletul la gură și cu teama că nedreptatea care i se face ar putea rămîne nepedepsită.

El simțise de mai-nainte că frații săi îi poartă sîmbetele și, cînd se mai lăsă frînghia ca să-l ridice și pe el, dînsul legă o piatră și puse căciula deasupra ei, ca să-i cerce; iară frații dacă văzură căciula, socotind că este fratele loc cel mic, slăbiră vîrtejile și dete drumul frînghiei, care se lăsă în jos cu mare iuțeală, ceea ce făcu pe frați să crează că Prîslea s-a prăpădit. („Prîslea cel voinic și merele de aur“)

Chiar dacă finalul basmelor este unul previzibil, de care elevii sînt conștienți, aceștia se bucură de povestea în sine și de modelul uman promovat. Astfel, rețeta basmului rămîne una de succes.

Schimbăm registrul și deschidem discuția despre poezie. Poezia e frumoasă și melodioasă, dar e atît de grea. De ce trebuie să existe figuri de stil? Elevii studiază, în gimnaziu, cîteva poezii de Eminescu: „Povestea codrului“, „Revedere“, „Lacul“ etc., „Emoție de toamnă“ a lui Nichita Stănescu, „Sfîrșit de toamnă“ de Alecsandri. Înțelegerea textelor lirice se face cu trudă din mai multe motive. Deși copiii apreciază expresivitatea și sînt impresionați de ambiguitatea unor creații, ei nu observă într-o poezie cu un cîmp dominant al naturii mai mult decît nivelul evident. Pentru elevii de clasa a VI-a, în poezia „O, rămîi…“ era vorba despre o pădure fermecată, aflată în dialog cu un copil. Întrebați despre semnificația titlului, elevii au speculat că e ceva în plus, nu este vorba numai despre natură, dar nu știm cum să explicăm.

Astfel zise lin pădurea, / Bolți asupră mi clătinînd – / Șuieram l-a ei chemare / Ș-am ieșit în cîmp rîzînd. / Astăzi chiar de m-aș întoarce / A-nțelege n o mai pot… / Unde ești, copilărie, / Cu pădurea ta cu tot?

Studiată în clasa a opta, poezia „Emoție de toamnă“ a lui Nichita Stănescu: A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, / cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta. // Mă tem că n-am să te mai văd, uneori, / că or să-mi crească aripi ascuţite pînă la nori, / că ai să te ascunzi într un ochi străin, / şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin. // Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac, / iau cuvintele şi le-nec în mare. / Şuier luna şi o răsar şi o prefac / într-o dragoste mare sensibilizează lectorii. Aproape adolescenți, elevii rezonează cu fiorul transmis de poezie, cu nostalgia și dezamăgirea poetului. Melancolia se citește pe chipurile lor, iar din clasă se aud cîteva oftaturi: Ce frumos! / Ce romantic! / Ce profund! Toamna este anotimpul tristeții, de aceea e asociată cu despărțirea, cu pierderea ființei dragi, explică ei. Le place Nichita, căci poezia sa naște o perspectivă. În plus, se cîntă, știu și ei de melodia lui Alifantis, au ascultat o, dar cîțiva abia acum, la oră, au aflat că e pe versurile lui Nichita Stănescu.

Conchid prin a afirma că elevii cu care am interacționat (colectiv majoritar de băieți) au dat dovadă de un simț pregnant al realității, că nu s-au lăsat impresionați cu una, cu două și că reacțiile lor în raport cu textele propuse au fost, în general, unanime. 

Oana Mitre este profesor de limba și literatura română.