Manageri şi intendenţi

De la o vreme, s-ar zice că şi la noi angajarea directorilor de teatru e guvernată de rigoare. Directorul se numeşte manager general: cine poate spune că nu ne-am updatat? Postul se ocupă prin concurs: cine mai poate spune că se fac matrapazlîcuri? Înscrierea la concurs presupune îndeplinirea unor criterii date: cine mai poate spune că postul astfel ocupat a încăput pe mîna unui neavenit? În sfîrşit, candidaţii sînt examinaţi (scris & oral) de comisii alcătuite din nume cu oarece prestanţă: cine mai poate spune că primarul şi-a înscăunat vreun protejat?

Şi, chiar dacă toate astea s-ar putea totuşi spune – ele nu se pot dovedi. Asta, dacă ignorăm dovada cea mai elocventă: felul în care funcţionează teatrele. 

Scenele româneşti sînt departe chiar şi de a realiza că le-ar trebui o identitate. Adică acel mesaj unic şi acel ton şi acea deviză care reflectă o anumită atitudine faţă de lume şi viaţă şi din care decurg opţiunile repertoriale, genurile abordate, stilul montărilor, al regizorilor invitaţi. Dacă aţi auzit măcar o dată declaraţiile unui manager general la înscăunare, ştiţi la ce mă refer. Nici o intenţie concretă, nici un obiectiv clar, coerent. Mai toţi declară că mizează pe tineri. Uau! Frumos program, măreaţă idee... Ca şi cînd, pînă acum, n-a mai mizat nimeni pe ei. Ca şi cînd tinerii ar fi un conţinut în sine. Ca şi cînd, printre ei, nu ar fi şi destui stupizi, lipsiţi de imaginaţie, de talent. Ca şi cînd, printre ei, n-ar fi şi destui bătrîni. 

La ei şi la noi

La nemţi, managerul (general al) unui teatru se numeşte (General)Intendant. Şi nici măcar nu e angajat prin concurs. Un ordonator principal de credite, prin angajaţii săi de specialitate, pune ochii pe un om, îl contactează şi, dacă se-nţeleg, omul e angajat. Ce are el de făcut, ce calificări şi competenţe i se cer – toate astea sînt înşirate pe site-ul UNITER-ului lor (Deutscher Bühnenverein). Iar cea dintîi sarcină a unui director e „transpunerea, într-o concepţie de ansamblu pentru teatru şi public, a obiectivelor ordonatorului general de credite, cu mijloacele financiare disponibile“. Asta înseamnă că, la ei, primăria sau guvernul de land are obiective, ştie foarte bine cu ce se mănîncă teatrul, cum arată publicul, ce nevoi culturale are el. La noi...

La noi, majoritatea copleşitoare a funcţionarilor culturali, mai ales din administraţiile locale, consideră teatrul ca pe un moft care deturnează banii ce ar trebui să intre direct în buzunarele lor. În vreme ce neamţul sau austriacul sau elveţianul se străduieşte ca şi prin teatru să-şi mulţumească electoratul, românul foloseşte postul de manager general ca să-şi mai achite din datoriile şi obligaţiile electorale. Altfel cum vă explicaţi interimatele prelungite din unele teatre din ţară şi care cu siguranţă se vor rezolva după alegeri?

Ei, a existat şi o perioadă romantică (în prima jumătate a anilor ’90), cînd cei ce acceptau corvoada de director o făceau (şi) din entuziasm, şi din convingerea fermă că ar putea face un teatru viu, performant. Între timp, lumea a devenit mai pragmatică şi a descoperit componenta lucrativă a funcţiei. „Comisioanele“ pentru achiziţionarea unor bunuri şi servicii (birotică, mobilier, lucrări de renovare şi construcţii de tot felul) la preţuri nu tocmai avantajoase pentru teatru ori cota pe care managerii şi-o trag din onorariile regizorilor mai fără cotă au ridicat mult miza postului. Ce dacă spectacolele ies prost – managerul a riscat, a mizat pe tineri... Ce dacă producţiile respective nu conţin nici o intenţie de risc estetic şi nici o urmă de tinereţe?

Să ne imaginăm că un Generalintendant proaspăt angajat ar scoate în prima lui stagiune un spectacol prost, apoi încă unul... Pe lîngă comentariile din medii, pe care cu siguranţă le monitorizează cineva din primărie sau, după caz, din guvernul de land, s-ar lua act şi de scăderea gradului de ocupare. După o stagiune ar sări în ochi şi scăderea numărului de abonamente. Şi, cel tîrziu atunci, ar începe căutarea unui nou Intendant.

Referendum pentru Marthaler

De un tratament cumva privilegiat s-a bucurat doar Christoph Marthaler la Schauspielhaus-ul din Zürich. Chemat tocmai pentru a scutura praful care se aşternuse peste această scenă, Marthaler a „scuturat“ şi un număr considerabil de spectatori care nu şi-au mai reînnoit abonamentele. (A atras în schimb alţii, care pînă atunci ocoliseră programatic „prima scenă a ţării“.) Şi a mai şi cheltuit o groază de bani, construind încă o sală – modernă, mult mai potrivită cu teatrul pe care voia să-l promoveze. Pentru a rezolva situaţia, la un an şi ceva după ce-l înscăunase pe Marthaler, primăria a tipărit şi difuzat în fiecare cutie poştală din oraş cîte un „ziar“ de opt pagini cu toate datele, cifrele şi analizele posibile privind activitatea teatrului în acea stagiune: evoluţia gradului de ocupare a locurilor, profilul sociocultural al spectatorilor pierduţi şi al celor noi, datele contabile, cronici, declaraţii etc. etc. După care, cetăţenii din Zürich au fost chemaţi să voteze pro sau contra Marthaler. 51% au votat pro. 

Bine – s-ar putea ricana –, dar ei au şi bani. Corect. Cel mai mic teatru din Berlin, Maxim Gorki (480 de locuri plus studio), are 10 milioane de euro pe an: opt pentru cheltuieli administrative, două pentru producţii. Cu banii ăştia însă, directorul Armin Petras (as. Fritz Kater) a scos vreo 50 (cincizeci!) de titluri noi în prima lui stagiune ca director, ridicînd gradul de ocupare de la 60% la 90%.

Sigur, banii nu-i putem lua de la ei. Dar, după ce că avem puţini, mai şi furăm din ei. Iar ce rămîne cheltuim pe prostii. 

Am putea să luăm însă ceva din profesionalismul şi seriozitatea lor, din respectul faţă de teatru şi public. În locul mascaradei inutile a concursurilor, ar fi preferabil să începem să creăm o piaţă a directorilor de teatru. Aşa cum există o piaţă a antrenorilor de fotbal. 

Asta, presupunînd că am avea interesul ca măcar teatrul să funcţioneze. 

Victor Scoradeţ este critic de teatru şi traducător de limbă germană.