Mama îmi spune că am o viaţă frumoasă

M-am gîndit mult la mine și la mama în săptămînile astea. Mi-am dat seama că modelul ei de stăpînire de sine perfectă, de nelăsat garda jos indiferent de situație, n-a fost neapărat al meu. Dar l-am reprodus fără să mă gîndesc la asta. Ei i-a lipsit dimensiunea poetică, iar singura slăbiciune pe care mi-am permis-o în viață s-ar putea să fie scrisul. În rest, controlul ei m-a pîndit mereu din spate. Cred că am speriat-o foarte tare prima și ultima dată cînd am izbucnit în plîns la telefon. Eram fiica ei, ce se întîmplase? Atunci m-am simțit slabă și fragilă așa cum n-am mai fost vreodată.

M-a născut cînd avea 19 ani. O adolescentă șatenă, care ține un copil în brațe, așa sîntem în prima noastră fotografie. De nenumărate ori m-am gîndit că viețile alor mei ar fi luat-o, poate, în alte direcții dacă n-aș fi apărut eu. Erau la fel de tineri, iar eu am ales, cumva, pentru ei.

Ușor, ușor, am crescut toți trei: și eu, și mama și tata. Vremurile erau din ce în ce mai grele. În magazine nu se mai găsea nimic, cozile din fața alimentarelor păreau că nu se mișcă niciodată, iar pe ecranele alb-negru ale televizoarelor se sărbătoreau victoriile mărețe ale socialismului de dimineața pînă seara. În afară de un automobil proprietate personală, nu-mi aduc aminte ca ai mei să-și fi dorit ceva lungi perioade de timp. Trăiam fără să ne facem planuri, ca niște pisici care vor doar să fie lăsate în pace. Ne simțeam bine doar cînd ajungeam de pe drumuri acasă și bunica făcuse deja focul și mirosea a lemn ars în toată casa.

În rest, trăiam într-o stare somnambulică, învăluiți într-o ceață groasă, cu care ne obișnuiserăm. Feminitatea însemna un instinct de supraviețuire ascuțit: să faci tot posibilul să-ți hrănești copiii cei mulți, căci directivele partidului fuseseră clare. Pentru binele nației, partidul comunist avea nevoie de familii numeroase. Nu se punea problema contracepției, iar avorturile erau ilegale și se făceau în condiții inumane, încît doar dacă aveai noroc scăpai cu viață.

Mama a trecut și ea, ca mai toate femeile din România, prin experiența sarcinilor nedorite. N-o să uit niciodată acele zile fantomatice în care ea stătea în pat și era o liniște mormîntală în casă. Eram destul de mare ca să intuiesc ce se întîmplă. Și mi-era îngrozitor de frică să n-o pierd. Fuseserăm împreună la o înmormîntare a unei verișoare de-a mamei, care murise la 28 de ani pentru că încercase să scape de cea de-a patra sarcină. O plîngeau cei trei copii mici pe care-i avea și un soț disperat. Periodic aflam la școală că mama cîte unui copil dispărea așa, din senin. Și chiar dacă nu se spunea oficial din ce cauză a murit, toți o știam. Și strîngeam din dinți.

Vremurile s-au schimbat și despre traumele vechi e din ce în ce mai greu să vorbești. Cînd am scris romanul Fata din casa vagon, aveam nevoie de mama să mi povestească clinic cum se făceau avorturile în perioada comunistă. Am rugat-o să mi spună cîte ceva despre experiența ei. Întîmplarea a făcut ca ea să fie plecată în Elveția, unde avea grijă de un băiețel. Era prima dată cînd corespondam pe e mail și mă emoționa foarte tare fiecare rînd pe care îl primeam de la ea. Nu ne scriseserăm niciodată pînă atunci. Mama era dintr-odată departe, călătorea, descoperea, cu întîrziere de cîteva zeci de ani, o lume la care altădată doar visase. Se entuziasma ca o puștoaică de fiecare lucru pe care-l trăia. Răspunsul mamei la rugămintea mea a fost sec. Mi-a scris două rînduri, iar mailul se încheia așa: „Te rog, nu te supăra, dar a fost atît de dureros, încît nu vreau să-mi mai amintesc niciodată.“

Parcă toată tristețea din lume năvălise la mine în casă. M-am uitat îndelung la acele cuvinte din e-mail-ul mamei. Pînă atunci stătusem pe gînduri dacă romanul meu să se încheie cu scena explicită sau doar sugerată a unui avort. Mi-am dat seama că aveam o obligație morală față de mama și că trebuia să-mi amintesc tot ce nu apucasem, din fericire, să trăiesc vreodată. De aceea finalul cărții mele e cît se poate de naturalist.

De cînd mă știu, am avut cu mama un soi de complicitate. Am simțit că victoriile mele sînt și ale ei, chiar dacă nu vorbim despre asta. Nimic nu o face mai fericită decît să știe că reușesc să fac ce-mi place.

Nu sîntem o familie tipică. Nu locuim în același oraș, mama nu are nepoți pe care să-i crească și nu-și mai găsește locul în casa în care a trăit de cînd se știe. Bunica a murit și ea între timp, iar casa lor pare și mai pustie. Nu e învățată să aibă atîta timp la dispoziție doar pentru ea, nu știe cu ce să-l umple. Din cînd în cînd, îmi spune că am o viață frumoasă. Eu știu doar că e foarte diferită de a ei.

Citesc o carte despre un tată, pe care aș fi vrut s-o fi scris eu: Nimeni de Gwenaelle Aubry (Editura Pandora M). Și nu pot să-mi scot din minte una dintre primele amintiri din această viață. E martie 1977, cutremurul ne prinde pe amîndoi singuri în casă. O fetiță de doi ani și un bărbat care își rupsese coloana la ski, în armată. Stătuse imobilizat două luni. Panica îl face să se ridice, să mă ia în brațe și să iasă cu mine în curte. Nu îmi amintesc frica lui. Dar am simțit atunci că cineva poate să facă pentru mine gesturi eroice în felul cel mai discret și mai natural cu putință. Și asta nu se uită niciodată.

articol apărut pe blogul Dilema veche, în 31 martie 2017