Malagamba şi ai lui

Pentru a-şi putea arăta hainele nu doar ziua, ci şi seara, cînd iluminatul Bucureştiului nu reuşea să le evidenţieze suficient culorile ţipătoare, malagambiştii îşi ataşau la rever şi la tivul pantalonilor beculeţe de lanternă. Se petrecea în anii ’40, cînd bateriile electrice pentru astfel de instalaţii erau destul de voluminoase şi de grele ca să îi stînjenească pe ringul de swing de la Cina sau Mon Jardin. Aceşti tineri excentrici arătau probabil ca un pom de Crăciun de azi. Şi, cu siguranţă, zdruncinau simţul comun al contemporanilor mai ceva decît o fac azi extravaganţii fani ai lui Lady Gaga. Întregul lor look, deopotrivă spilcuit şi bombastic, întreaga lor atitudine de dandy urbani şi filooccidentali, în răspăr cu păşunismul şi neaoşismul legionard care dominau epoca, i-a adus pe mulţi dintre ei în comisariate şi, pe cei mai nesupuşi, la închisoare. 

E cazul lui Sergiu Malagamba însuşi, toboşarul şi şeful de orchestră care a lansat această modă, atunci cînd a croit ca vestimentaţie de spectacol pentru membrii jazz band-ului său nişte costume asemeni celor purtate de oamenii lui Duke Ellington sau Woody Herman. Acest muzician taciturn şi complet apolitic a fost trimis cîteva luni la temniţa din Rîmnicu Vîlcea, împreună cu cei mai înrăiţi „apostoli“ pe care şi-i făcuse involuntar. Vina: coruperea tineretului cu un stil de viaţă escapist şi degenerat, în momentele în care cei mai bravi congeneri ai lor îşi dădeau viaţa pe frontul din Est.

Or, Sergiu Malagamba făcuse drumul invers. Venit din Basarabia în ’34, atras de moda occidentală, acest toboşar virtuoz, absolvent de Conservator, s-a stabilit în Bucureşti şi a introdus practic jazzul în cultura noastră. Şi, în paralel, a lansat prima contracultură juvenilă din România. Malagambismul a fost perfect sincron cu mişcarea Swing Kids din Occident, numită în Germania Swingjugend (în derîdere faţă de Hitlerjugend) şi în Franţa Zazou (după onomatopeele scat ale lui Cab Calloway); şi avea să se prelungească îndeajuns după război, încît să consoneze cu existenţialismul be-bop din caves-urile pariziene şi cu mişcarea Stiliaga din Rusia. Experţii în modă pot stabili anumite diferenţe endemice. Se pare că gulerele malagambiştilor erau mai strîmte decît la Swing Kids şi că „ai noştri“ nu adoptau celebra linie Zoot Suit de peste ocean, a sacourilor cu umeri largi şi poale ample. Unii aveau ciorapi orbitor de albi, alţii coloraţi fistichiu... Dar se pare că asupra cravatelor subţiri şi a pantalonilor pensaţi şi umflaţi până la bufă domnea consensul mondial, ca şi asupra modei feminine, cu fuste scurtate pînă sub genunchi şi bluze îndrăzneţ mulate. Ce unifica însă toate aceste mişcări şi stiluri într-un sens unanim era aerul de rebeliune al tineretului vremii; opoziţia la mişcările primitiv naţionaliste care aveau să degenereze, pe tot continentul, în psihoza belică patruzecistă. 

Sînt date şi nuanţe prea mărunte poate pentru istoriografia faptelor mari şi a figurilor măreţe. Malagamba n-a fost vreun ideolog; iar discipolii săi nu conştientizau poate mai mult decît pofta de a dansa pe ritmul şui-exotic al swing-ului şi dezgustul faţă de pateticele întruniri legionare, cu legăminte şi rugăciuni răcnite în piaţa publică. E poate prea mult să le pretindem tuturor acestor puşti care îşi dublau talpa de la pantofi cu cauciuc de pneuri conştiinţa apartenenţei la un curent centrifug occidentalist, contrar vîltorii centripet româniste a culturii oficiale; sau a încadrării acţiunii lor într-un binom antagonic de tip modernism-tradiţionalism... Iar Sergiu „Serghei“
Malagamba – cu atît mai puţin! Lui îi era de ajuns să bată toba şi să imprime astfel – nu doar la propriu – ritmul şi cadenţa primelor generaţii de hipsteri din România.  

Florin Dumitrescu este publicitar. Cea mai recentă carte publicată este volumul de poezie Marfă reîncărcată (volum colectiv), Editura Brumar, 2011.

Foto: Andrei PUNGOVSCHI