Make tea, not war

„Ori de cîte ori englezii nu se simt în largul lor într-o situație (adică aproape tot timpul), pun de ceai. E o regulă universală: cînd nu știi ce să faci, fă un ceai. Sosesc musafiri; urmează obișnuitele dificultăți cu ritualul de întîmpinare. Mă duc să pun ceainicul pe foc, spunem. Avem un moment de stagnare în conversație, după ce am epuizat subiectul vremii: Cine mai vrea ceai? Mă duc să pun ceainicul pe foc. Dacă la o întîlnire de afaceri trebuie să vorbim despre bani, amînăm momentul asigurîndu-ne că toată lumea e aprovizionată cu ceai. Are loc vreun accident, oamenii sînt răniți, șocați: e nevoie de ceai. Mă duc să pun ceainicul pe foc. Izbucnește al Treilea Război Mondial, un atac nuclear e iminent. Mă duc să pun de ceai”, spune, cu umor, Kate Fox, în Watching the English, volum inclus în programa celor care studiază antropologia în universitățile britanice.

Știind că limba este o oglindă socială, ar fi greșit să presupunem că, dacă ceaiul este așa un punct central în viața acestor insulari, vocabularul din jurul cuvîntului tea este bogat? Absolut deloc. În primul rînd, știm despre el că a avut o variantă ortografică și de pronunție care îl plasează în rînd cu românescul ceai. Forma de azi, care vine din tay(pronunțat /tei/), scrisă și tey, tee sau chiar thea (numele latinesc al plantei), atestată prin 1650, adusă de principalii importatori ai vremii, olandezii, din dialectul chinezesc Amoy, a fost precedată de o alta, atestată la 1590, chaa (cha, tcha, chia, cia), provenită din portugheză, care o împrumutase din chineza mandarin. Cele două nume reflectă căile de transmisie și, așa cum se întîmplă de cîte ori există două nume pentru exact același lucru, nume cu statut egal (lux nepermis în limbă), au intrat în competiție.

Obiceiul de a bea ceai în fiecare zi a prins cu adevărat la englezi în perioada Restaurației, după 1660, cînd Catherine, soția cu origini portugheze a regelui Charles al II-lea, l-a impus la Curte. Vocabularul s-a extins imediat, pentru a numi vastul instrumentar implicat în ritual: lingurița (tea-spoon) și măsuța de ceai (tea-table), atestate la 1680, ceșcuța (tea-cup) la 1700, ceainicul (tea-kettle) la 1705, frunza de ceai (tea-leaf) la1756. Iar tea-ball, de la 1895... nu, nu e un bal la care se bea ceai, după modelul tea-party, ci e infuzorul mic, o sită sferică, în care se pun frunzele de ceai ca să nu se răspîndească în ceainic. Ceainăriile (tea-houses) devin foarte populare. Toate clasele sociale adoptă obiceiul, astfel că licoarea e băută de două ori pe zi, o dată dimineața (breakfast tea), a doua oară după-amiaza, la o oră care depinde de statutul social: aristocrația la ora 16, clasa muncitoare între 17 și 19, după o zi grea de lucru (motiv pentru care reprezentanții acesteia numesc tea masa de seară, în loc de dinner ori supper).

Se pare că obiceiul ceaiului de la ora 16 a fost introdus prin 1840, de a șaptea Ducesă de Bedford, Anna Maria Russell, doamnă de onoare la curtea Reginei Victoria. Simțind un gol în stomac în jur de 4 după-amiaza (știința medicală de azi i-ar valida impresia prin variațiile diurne ale glicemiei), ducesa cerea să i se aducă ceai, pîine cu unt și prăjituri. Ca să nu se plictisească, invita și cîțiva prieteni care, încîntați de experiență, au propagat-o. În epoca victoriană, ceaiul se cumpără de la tea-shops, întîlnirile sociale sînt tot mai elaborate (tea-visits), la fel și „recuzita”, care devine un mod de afirmare a statutului social. „Puține cuvinte au cunoscut o dezvoltare așa rapidă”, constată David Crystal în The Story of English in 100 Words. În anii ce au urmat, „găsim tea-treats (gustări pentru ceai), tea-saucers (farfurioarele de sub ceșcuța de ceai), tea-trays (tăvițe de ceai) și tea-sets (servicii de ceai)”. Se mai pot enumera prăjiturile de ceai (tea-cakes), șervețelele de ceai (tea-napkins), pensula de ceai (tea-brush) cu care se îndepărtează frunzele, căpăcelul (tea-cosy) care ține ceaiul cald, clopoțelul (tea-bell) din care suni ca să fii servit, rochia de ceai (tea-gown) – o rochie de casă, destinată a fi văzută doar de familie și prieteni, căruciorul de ceai (tea-trolley) împins de o tea lady/girl. Tea loversiau pauze de ceai (tea breaks) la locul de muncă.

Într-un articol din 2019 publicat pe un site dedicat istoriei războiului, warhistoryonline, Joseph O’Brian spune că englezii țin atît de mult la obiceiul de a bea ceai încît i-au făcut loc pe front în ambele războaie mondiale, cînd, la timpul cuvenit, opreau lupta și-și făceau a cuppa (prescurtarea e atestată din 1934, conform dicționarului Merriam-Webster). Numai că armata britanică a avut pierderi uriașe de vieți omenești din această cauză: unități întregi, surprinse în timpul ceaiului, au fost spulberate de inamic, lucru care a condus la schimbarea felului în care sînt construite tancurile. Începînd cu al Doilea Război Mondial, cele mai multe vehicule blindate și orice tanc britanic au fost echipate cu o plită încorporată în compartimentul echipajului, lucru care permite fierberea ceaiului în interior, tanchiștii nemaifiind obligați să iasă și să se expună focului inamic.

Purtînd un război pe care nu și l-au dorit, murind tineri sau întorcîndu-se acasă mutilați – dacă nu fizic, atunci psihic –, soldații britanici au avut puține certitudini pe cîmpul de luptă, iar una dintre ele a fost ceaiul negru. Într-un alt articol, publicat în același an, pe același site, Claudia Mendes precizează că Guvernul britanic a cumpărat, pentru trupele sale, tot ceaiul disponibil în Europa (cu excepția celui de proveniență japoneză), începînd cu 1942, un an deosebit de dificil, cînd țara s-a apropiat de faliment. „Atît de mult ceai a fost cumpărat, încît s-a aflat printre primele cinci cele mai importante achiziții de război. S-a estimat că, judecînd doar după greutate, Guvernul a cumpărat mai mult ceai decît obuze și material exploziv”, spune autoarea.

Cumplitele vremuri au rămas în urmă, dar viața în Marea Britanie încă se oprește cînd se face ora ceaiului. Cafeaua face concurență, dar 80% din britanici încă beau ceai (o statistică ar fixa la 165 de milioane numărul ceștilor zilnice). Ceremonialul cunoaște o mulțime de variante, de la simplitatea reconfortantă la detaliul luxos care îți poate da anxietate socială. Paleta de sortimente din care să alegi e foarte mare, dar în top rămîne ceaiul negru, urmat de Earl Grey, Lipton fiind cea mai de succes marcă pe plan internațional. Cele trei feluri de gustări asociate vin etajate pe o tăviță specială (three-tier tea-tray), în ordinea în care se consumă: jos de tot, sandvișurile (fără coajă, tăiate fin, conținînd ou fiert, muștar Dijon și verdeață; somon afumat și brînză; unt și rondele de castravete sau ridichi); la mijloc, the scones(începînd cu 1900: niște chifle coapte dintr-un aluat cu unt și lapte, care se taie în două și se ung cu gem de căpșuni – favoritul englezilor, și cu cream – ceva situat între unt și smîntînă, ordinea în care vin cele două fiind o problemă dezbătută local și regional, rămasă nerezolvată); apoi, sus de tot, prăjiturelele de tot felul.

98% din iubitorii de ceai își pun lapte în el. Obiceiul se pare că a fost generat de un considerent de ordin pur practic: ceștile din secolele anterioare nu erau pregătite să susțină fierbințeala lichidului, astfel că se turna mai întîi lapte, ca să nu crape porțelanul, ceramica sau lutul (materialul, desigur, depindea de clasa socială). 30% adaugă zahăr (lucru care, spune Kate Fox, te etichetează pe loc drept working-class). Oricum ar fi, să amesteci cu lingurița în ceai, pentru a-l răci, cu mișcări circulare și atingînd pereții recipientului, nu este un lucru prea frumos. Se recomandă mișcări ușoare și silențioase de du-te-vino, iar sorbitul zgomotos este un comportament cît se poate de respingător (chestie culturală, pentru că la japonezi, altă mare națiune cu tradiție îndelungată în arta ceaiului, absența sorbitului zgomotos, măcar la sfîrșitul ceremonialului, este o jignire adusă efortului gazdei).

Odată cu secolul XX, cuvîntul tea pătrunde în zona expresiilor idiomatice. Pentru nimic în lume, zicem noi (englezii, literal: Nici pentru tot ceaiul din China). Ce are una cu cealaltă? întrebăm atunci cînd un lucru este irelevant într-o discuție (englezii, literal: Ce are asta de-a face cu prețul ceaiului în China?). O furtună într-un pahar cu apă, sună expresia românească, dar, la englezi, furtuna are loc într-o ceașcă de ceai (a storm in a teacup) sau într-un ceainic (a storm in a teapot). Cea mai curioasă dezvoltare idiomatică, spune David Crystal, a avut-o expresia a cup of tea / „o ceașcă de ceai”. La început puteai numi așa o persoană care-ți place, apoi un subiect care te interesează, apoi în expresii negative: not my cup of tea – „nu mă dă pe spate”. În fine, să menționez și cel mai recent sens rostogolit pe rețelele sociale de drag queens (persoane travestite, cu machiaj flamboaiant): tea este ultima bîrfă din tîrg, cele mai picante detalii – What’s the tea? Serve the tea. Spill („varsă”) the tea. Toate aceste lucruri demonstrează, o dată în plus, că limba pe care o vorbim reflectă cultura și valorile pe care le avem (așa cum, de exemplu, vedem dragostea de muzică a italienilor sau aprecierea francezilor pentru modă și artă culinară în bogăția terminologiilor lor specifice). 

Dar... de ce ceaiul? Referitor la vremurile lipsite de pace, Claudia Mendes spune că, în opinia unor istorici, uriașele cantități de ceai au fost arma secretă a Marii Britanii: dincolo de faptul că soldații se hidratau și se energizau datorită cofeinei, „pentru națiunea aflată în război, ceaiul era un simbol foarte vizibil al unității. Un lucru care putea fi apreciat de toți. Soldații aveau cu ei pe front ceva de acasă, iar cei rămași acasă aveau un mijloc prin care găseau puțină alinare”. Kate Fox crede că „englezii din toate clasele sociale încă atribuie ceaiului proprietăți miraculoase. O ceașcă poate vindeca, sau măcar ușura semnificativ, aproape toate indispozițiile și bolile fizice minore, de la durerea de cap la genunchii juliți. Ceaiul e și un remediu esențial împotriva tuturor suferințelor sociale și psihice, de la mîndria rănită la trauma divorțului sau decesului. Această băutură magică poate fi folosită la fel de eficient ca sedativ sau stimulent, pentru calmare și liniștire sau remontare și înviorare. În orice stare fizică ori psihică te-ai găsi, ai nevoie doar de o ceașcă bună de ceai”. La toate acestea, Fox adaugă un concept din psihiatrie: „pregătirea ceaiului este o activitate de deplasare (displacement) perfectă” – un mecanism psihic de apărare prin care, inconștient, ne reorientăm emoțiile către un substitut mai convenabil sau mai accesibil. Observația perspicace îmi evocă un sfat venit din spiritualitatea creștină: „Cînd nu mai ai puteri, odihnește-te și bea un ceai”. 

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.