"Mai trage o dată", scrie pe loz

Coloanele procentelor obţinute de Iliescu urcau pe ecranul televizorului Olt lent, dar sigur. Şi eu, şi toţi colegii mei eram muţi. Nu se poate, nu se poate, nu se poate, nu se poate. Coloanele contracandidaţilor nici nu începeau bine să urce, că se şi opreau. Judeţ după judeţ, cam acelaşi lucru: lenta tumescenţă primitiv-electronică a soft-ului televiziunii române libere ne zicea că fie e vorba de o fraudă masivă, fie nu înţelegem nimic, dar absolut nimic din ţara care ne înconjoară.

Stupoarea tăcută e întreruptă de unul dintre noi, care se ridică de pe patul pe care stăteam cu toţii şi începe să-şi toarne încet berea din mînă pe spatele televizorului, prin fantele capacului negru care ascunde maţele aparatului. Nu e ca în filme, nu explodează nimic, nu sar scîntei. Popularitatea lui Iliescu învinge pentru o vreme chiar şi inevitabilitatea scurtcircuitului. Coloana procentelor lui urcă, chiar şi după ce televizorul a băut aproape toată sticla de bere, făcîndu-ne în ciudă, arătîndu-ne că FSN-ul e imun şi indestructibil, pentru că dragostea românilor pentru el este multă şi mare.

În cele din urmă, imaginea pîlpîie şi se stinge, pe tăcute, fără nici un pocnet sau sfîrîit. Nimeni din încăpere nu vorbeşte, tăcem toţi, berea nu mai are nici un gust sau sens. Bere dată de mine, pentru că, după 20 mai, duminica orbului, vine 21 mai, Constantin şi Elena, ziua mea – deşi nu mă cheamă Costică, ci Şerban. Aşa mi-am început „viaţa capitalistă“ şi asta mi-e cea mai puternică amintire din anii ’90: această imagine cu televizorul beat care se încăpăţînează să-mi spună că tot ce cred sau cred că ştiu despre ţara şi poporul meu e idealizat şi, probabil, greşit.

De atunci şi pînă astăzi, semiobsesiv, încerc să înţeleg cine sîntem, de fapt, cine mă înconjoară cu adevărat, de ce, de unde şi pînă unde şi, mai ales, pînă cînd. Uneori se întîmplă ceva deosebit şi avem senzaţia că pînă aici, pînă acum, dar întotdeauna apare ceva nou care ne anunţă că sîntem departe de a ne fi încheiat călătoria iniţiatică.

Tot soiul de evenimente – mai ales electorale (pentru că atunci grăieşte în cor întreg poporul) – ne dau iluzia că, gata, ne-am scos, dar apoi alte evenimente – mai ales electorale – ne spun că nu e deloc aşa. Sociologii dau năvală pe cifre ca mecanicii la un stand de Formula 1 şi ne explică şi de ce s-a întîmplat ceea ce s-a întîmplat. Dar înţelegerea cu mintea nu ne face să ne simţim mai bine, pentru că nu înţelegem şi cu inima ce se întîmplă, de fapt, cu noi.

Stoenescu îţi explică, Djuvara îţi explică, Boia îţi explică, tu înţelegi ce-ţi explică, dar tot nu te simţi cît de cît bine şi împăcat în pielea ta românească. Chiar dacă înţelegi ce eşti, nu-ţi place ce înţelegi; inima îţi concediază mintea şi începi să speri din nou că poate sîntem altceva decît sîntem.

Iar acum, că au trecut şi cei douăzeci de ani prescrişi de Brucan, sîntem mai confuzi ca niciodată: „OK, am aşteptat să treacă două decenii şi tot nu sîntem bine. Cît mai trebuie să aşteptăm?“. Reflex de copil, care crede că e ca în basme – dormi bolnav 20 de ani în turnuleţ, după care te trezeşti şi eşti sănătos-tun. Doar că după cei 20 de ani de capitalism de cumetrie ne-am sculat tot bolnăviori.

Am ajuns cumva în acelaşi punct; am parcurs o buclă, am urcat un etaj, dar, dacă ne uităm în jos, printre balustrade, sîntem exact deasupra aceluiaşi loc. Am dansat prost comunismul, am schimbat muzica, am dansat prost şi capitalismul, şi acum nu mai ştim ce să le cerem lăutarilor să ne cînte.

Dar probabil că nu e de la cîntec, ci de la dansator. De aceea, cred că ar trebui, eliberaţi de aşteptarea brucaniană, să ne dăm seama că – pentru a ne reveni – nu avem nevoie de încă un somn de 20 de ani, ci de o terapie de 20 de ani. Nu ştiu cum bagi un popor întreg în psihoterapie, cînd în ţara asta e greu şi la nivel individual, dar nu strică să încercăm să ne gîndim. În mod evident, ne-am făcut nişte damblale în anii ăştia, ne-am îmbrăcat la mall, ne-am făcut PFA-uri şi creastă de Beckham, ne-am luat maşini în leasing şi laptopuri din drepturi de autor, ne-am jucat cu creditele şi cu vacanţele în Halkidiki. Dar esenţa personajului nostru colectiv e, totuşi, aceeaşi, revelată brutal şi – pentru unii – surprinzător, de evenimentele acestei veri.

În acest iulie au reapărut de sub covor cam toate subspeciile considerate extincte post-anii ’90: loser-ul veninos, „drogatul“ dependent de banii statului, protocronistul dacic, iubitorul de linişte, gospodina cu cord comunist, securistul ne-securist, dar securist, psihoticul care scrie la poşta redacţiei (între timp nu mai există redacţie, aşa că scrie comment-uri pe net), intelectualul desprins de realitate, populistul de dreapta, omul care nu ţine cu nimeni, dar îi urăşte de moarte pe ăştia, organizatorul de proteste în civil, stîngistul cu barbă, care crede că comunismul a fost o idee prost aplicată, omul care a pierdut la Caritas (de data asta falimentat de crah-ul imobiliar), omul care le spune tuturor că o să emigreze, cumpărătorul de parai etc. Toţi răspund din nou prezent la apel în acest august 2012. Sîntem cam aceiaşi în ţara asta – între timp procopsiţi cu doar două mici „diferenţe“ faţă de acum 20 de ani: avem mai puţine iluzii şi mai puţină speranţă.

Dar, fundamental, şi tot ca atunci, sîntem o ţară profund divizată şi poate pentru prima dată conştientă de prăpastia dintre România A şi România B (cum se spunea la loturile naţionale de handbal, cînd eram mic). Dintre ţara care speculează pe Forex şi ţara care se cacă ţinîndu-se de băţ. Dintre ţara care îşi dă votul pe un litru de ulei şi ţara care votează „pe contra“ de 20 de ani. Dintre ţara care vrea „alocaţia“ şi ţara care face „alocaţia“. Nu, nu sîntem un popor, sîntem, de fapt, două, cam cum am fost întotdeauna. Cu interese şi valori profund divergente. Sîntem ca o căruţă fără căruţaş, la care am înhămat un cal şi un bou, care vor fiecare să ajungă în altă parte.

Într-o lume în care ne obişnuiserăm că există divizări Est-Vest, Nord-Sud sau, mai nou, „PIIGS“ vs „restul“, va trebui să mai adăugam una, despre care nu ne-a spus nimeni că există, dar pe care, dacă o ignorăm, va trebui să trăim încă o buclă inutilă de 20 de ani. În caz că nu mă credeţi, aşteptaţi încă puţin, pînă în decembrie, şi veţi retrăi – de data asta pe un televizor color şi cu o grafică mult mai spectaculoasă – „amintirea“ mea din 1990. Aceleaşi procente, cam în aceleaşi judeţe, la pachet cu aceeaşi stupoare şi cu aceleaşi întrebări despre noi.

Dar acum măcar ştim de ce nu ne iese; şi ştim şi că singura şansă este să intrăm în terapia care să facă un singur popor din două tipuri de populaţii care coabitează în acelaşi teritoriu. Dar cum şi în cazul terapiei obişnuite e de datoria celui mai „luminat“ să iniţieze procesul şi să se ţină de el, la fel e şi acum. Unificarea nu va fi iniţiată de România care se cacă în groapă şi vrea alocaţia. Cealaltă Românie e responsabilă de declanşarea acestui proces. Care va fi lung, frustrant, pe alocuri scîrbos, dar singura garanţie că vom putea trăi vreodată altfel decît pînă acum, în această ţară schizoidă.

Pentru asta miza trebuie să fie pe educaţie şi pe comunicare. „Ploaia de bani“, pe care oricum n-o avem la îndemînă ca instrument pe criza asta, nu rezolvă mare lucru, cum tocmai am văzut cu ocazia paradisului „creditelor cu buletinul“. Deşi toată lumea crede că odată cu prosperitatea totul se rezolvă de la sine, nu e deloc aşa.

Dacă putem să îi creştem altfel pe cei care vin şi să ajungem – în sfîrşit – răbdători şi adecvaţi, la urechilor celor de peste şanţ, peste 20 de ani poate vom înceta să scriem iar articole în care să ne referim din nou la profeţia brucaniană şi la senzaţia de déjà-vu trist care ne încearcă din patru în patru cincinale.

Dar pentru asta avem nevoie de mult mai mult decît de o sporire a procentului din PIB alocat educaţiei. Am senzaţia că e, poate, mai important pentru România ce fel de seriale „de uz intern“ vor intra în producţie în studiourile MediaPro în următorii cinci ani decît cine vor fi următorii trei miniştri ai Educaţiei. 

Şerban Alexandrescu este asociat în agenţia de publicitate Headvertising.

Foto: L. Muntean