Mai presus de toate, tandrețea

23 iunie 2011   Tema săptămînii

Nu. Sentimentele nu sînt fenomene de oboseală, ca să-i răspund bietului Faber al lui Frisch. Şi dacă mi-am permis lipsa asta de delicateţe, îmi dă mîna să spun acum orice. Să răspund la orice întrebare. Cu atît mai mult uneia care te aşază pe gînduri.  Ce ne mai emoţionează? 

Recent, am suferit o depresie, n-o să intru în amănunte. Una fără de care n-aş fi putut să înţeleg niciodată ce se întîmplă în creierul agonic al unui depresiv. În care mă emoţiona şi clanţa de la uşă. Pînă la leşin. Într-un mod complet diferit de emoţia binefăcătoare din extazul celui care preţuieşte viaţa şi care e profund recunoscător pentru că e viu. Dar nu e locul şi nici timpul să vorbesc despre emoţiile patologice. Ci despre cele vii, care ţin de aproape toţi oamenii. Spun aproape, pentru că eu îmi petrec 90% din timp printre copii autişti.  

Pe mine mă emoţionează îngrijorarea. Îngrijorarea lui Şt. care mi-a trimis Bezna vizibilă a lui Styron, sperînd să mă vindece definitiv de depresie şi-apoi mi-a spus că reacţia mea post-lectură a fost sadică. Tandreţea cuiva al cărui nume am să-l trec mereu sub tăcere pentru că e sinonim cu liniştea şi care mi-a spus acum 15 minute că atacurile de panică sînt, de fapt, orgasme anxioase (manifestîndu-se exclusiv şi concomitent în ambii genunchi ai atacatului). Prietenia lui Liviu care notează într-un carneţel cu coperţi negre tot, absolut tot ce spune băieţelul meu autist de 6 ani (Dudu) – care vorbeşte acum, după 15.000 de ore de terapie cognitiv-comportamentală dovedită de firele de păr alb care se ivesc tot mai des printre firele lui de păr auriu-strălucitor. Mă emoţionează poetul Mircea Ivănescu şi multe (dar nu destule cărţi). Apoi, nenorocitele de vorbe pe care, în locul în care eu îmi petrec cea mai mare parte a timpului, le smulgem cu greu de la cei care trăiesc printre – o, cît de departe de noi: „Uite-l pe mama! Ţine-mă în braţe, nu mă vărsa pe jos! Nu mai fă verticale! Fă orizontal!“ (n. mea – riduri de expresie). Andra este băiat. A! E! I! O!, orice vocală sau consoană care ţîşneşte mai devreme sau mai tîrziu prin buzele cusute parcă ale unui copil cu autism, din centrul pe care l-am înfiinţat. Mă emoţionează Dan Daniel Dănuţ şi Mara. Norişorii roz. Tandreţea. Fiica mea care umblă pe vîrfuri în unele dimineţi ca să nu mă trezească. Dudu extraterestrul care mi-a spus cu mîna pe inimă că o să-mi schimbe pampers-ul cînd va avea 20 de ani, iar eu doar cîteva luni. Caii albi şi paturile obosite… cealaltă Ana, prietena mea, care mă face să mănînc din respect pentru obstinaţia cu care îmi aminteşte că trăiesc. Determinarea fanatică a lui MMH mă emoţionează din două în două cafele, iar ocaziile în care John leagă mai mult de 20 de cuvinte, încă şi mai şi. (John, am lipit un poem de-al tău pe dulap!) 

Totuşi, sînt o fiinţă greu de emoţionat. Fac parte din categoria autiştilor cărora emoţiile li se predau pe cartonaşe laminate cam aşa:

Terapeut – Arată fericit! 
Copil – …(arată singurul cartonaş de pe masă)
T. – Bravooooo, ai arătat fericit!
T. – Cum e băiatul?
C. – …Fffferist.
T. – Nu! Cum e băiatul? Fe-ri…
C. – Feeeee… feri... ferigă 
T. – Nu! Arată fericit! 
C. – …(arată singurul cartonaş de pe masă) 
T. – Bine! Fericit! Cum e băiatul? 
C. – Cum e băiatul? 

Discriminarea între emoţii vine cîteva zeci de ore de repetiţie mai tîrziu. Şi vine doar în cazurile fericite.
Terapeut: Cum eşti tu?
Copil: Bucuros!
T. – Bravo. Eşti bucuros! De ce eşti bucuros? 
C. – Pentru că am colţurile gurii în sus… 

Şi tot aşa. Nu de mult, fetiţa mea a scris pentru un blog de psihologie o poveste terapeutică, cu titlul „Liza şi ura faţă de sine“. După cîteva zile, Dudu (azi-mîine 7 ani, autist, pianist) şi-a exprimat, la rîndul lui, dorinţa de a scrie o poveste, dorinţă întîmpinată cu entuziasm. Titlul? „Liza şi ura merg la mol“… 

Mă emoţionează, deci, inocenţa lumii lor şi adevărurile involuntare, trăite pur şi simplu, cu care ei, micii extratereştri, se balansează spre lumea noastră: unele sentimente nu trebuie înţelese. N-ar trebui nici trăite. Ca să închei, mă emoţionează „Marşul funebru“ al lui Chopin, şi mai presus de toate tandreţea. Oricînd, acest  poem: 

„ieu nu pot să vorbesc / ieu nu ştiu să scriu / m-au făcut fără / fără faţă mi-au zis / ca să stai mereu cu / spatele cu spatele / la lume aşa au zis cu spatele la lume / vei sta / da au zis că pot cu inima / cu inima vorbesc ieu acum / inima / este singura / ia e singura pe care o am / de mic am inima / am desenat-o cu carioca / carioca mea neagră / i-am făcut braţe aşa mari / deschise la inima mea / i-am făcut o gură mare / fru / frumoasă / aşa putea ia zice orice dar pînă a ştiut ia să vorbească / a trecut vreme / şi am auzit odată că a spus / că a spus încet / pe dinăuntru a zis încet „i-ni-mă“ / şi ieu de bucurie / i-am desenat o lacrimă / cu carioca mea neagră / şi i-am făcut şi ochi şi sprîncene / aşa cum n-am ieu / şi am pus-o să bată pentru mine / şi-a zis că oboseşte «o-bo-sesc» a fost primul iei cuvînt / da a zis asta deschizînd gura şi ieu am fost fericit / şi i-am mai desenat o lacrimă / şi cu astea două lacrimi / a învăţat inima mea să plîngă / ieu m-am repezit aşa m-am repezit cu carioca mea neagră / la buzele ei / să le fac / să le fac să rîdă / dar n-am ştiut / şi-am tot încercat / am tot apăsat pînă / pînă am făcut-o neagră de tot / pe toată inima mea am făcut-o / neagră de tot!“ (Teodor Dună)  

Ana Dragu este poetă şi jurnalistă. Cel mai recent volum publicat: Păpuşa de ceară (Editura Charmides, 2008). A înfiinţat şi coordonează Centrul pentru copii autişti din Bistriţa.

Mai multe