Mai multe feluri de a vorbi și de a tăcea în Parlament

1 decembrie 2020   Tema săptămînii

„Hai, stinge repede țigara, că urmează Crin la cuvînt!” Vorbele au fost rostite cu frenezie în vara anului 2012 de un senator PSD cu greutate (la propriu și la figurat), absorbit de retorica lui Crin Antonescu, liderul PNL în vremea uriașului politic USL. Se trăgea intens din țigări pe holurile Parlamentului, nu venise încă legea care să interzică fumatul în interior. Fumătorii erau fericiți și nu știau asta, ca să parafrazez un celebru titlu spaniol din vremea pandemiei. Ca președinte al Senatului, Crin Antonescu era, oficial, al doilea om în stat, însă purta la rever un titlu onorific mult mai prestigios: era cel dintîi orator al Parlamentului, calitate recunoscută, deopotrivă, de Putere și Opoziție, de prieteni și rivali. Legenda lui Crin Antonescu sporise în campania prezidențială din 2009, cînd, la o dezbetere în doi, i-a ținut piept lui Traian Băsescu, aflat atunci la apogeul său politic și verbal. În esență, nu mesajele transmise de Crin Antonescu impresionau audiența, ci abilitatea sa de a vorbi liber minute în șir, cu intonație, fără să citească de pe foi. „Are darul vorbirii, dom’le, ce mai!”, spuneau, la unison, senatori și deputați de la toate partidele. De multe ori, liderul PNL se pierdea printre virgule, făcea slalom printre fraze goale, însă cuvintele sale adunau cu arcanul parlamentari înșirați pe hol, la bufet sau la bîrfă, care lăsau deoparte țigări, cafeluțe și crenvurști îndesați în muștar ca să se ghiftuiască cu vorbe. Paranteză: și azi se mănîncă mulți crenvurști cu muștar la Parlament.

A fost o vară de neuitat în 2012. De fapt, a fost cea mai fierbinte vară politică din ultimul sfert de secol. USL l-a suspendat pe Traian Băsescu și președinte interimar a devenit al doilea om în stat: Crin Antonescu, oratorul de limbă română. În engleză, propozițiile liderului PNL erau însoțite, pentru mai multă claritate, de gimnastica mîinilor. Mandatul său de cîteva zile la Cotroceni a fost marcat de o întîlnire cu delegația FMI. România abia scoatea capul din criza economică, nu și din cea politică. Îl văd și acum pe Crin Antonescu agitat, așezat într-un fotoliu verde, de fabricație comunistă, prezentîndu-l cu gesturi largi și cuvinte puține pe Florin Georgescu, ministrul de Finanțe: „The father and mother of ha-ha”. Crin Antonescu avea cumva dreptate. Florin Georgescu fusese ministru de Finanțe și în vremea lui Nicolae Văcăroiu, deci era un fel de tată și mamă pentru români, de fapt mai mult ciumă decît mumă, dacă e să privim la jungla tranziției strict din perspectivă financiară. La scurt timp, Crin Antonescu avea să dispară din politică: acum tace la Bruxelles în limba franceză. I-a deschis calea spre Cotroceni lui Klaus Iohannis, care tace atît în română, cît și în germană. Doi poligloți ai tăcerii.

În schimb, s-a vorbit mult în Parlament în ultimii patru ani, dar cuvintele s-au transformat în jigniri, iar jignirile în ură. Ura e singurul proiect de țară transpartinic. Se urăște măreț în politică. Din 2016, Legislativul a fost dominat de o majoritate puternică PSD-ALDE (plus UDMR de cele mai multe ori), o putere surdă la orice critică a Opoziției. Nu a mai existat cale de mijloc, deci nu a mai existat dezbatere politică. Argumentele au pierdut războiul cu invectivele. Un exemplu relevant a fost discuția din zona Justiției, unde Puterea nu a acceptat nici măcar un singur amendament al Opoziției. Era suficient să urmărești doar o ședință a Comisiei Iordache (da, acel Iordache) ca să ghicești rezultatul final: mutilarea codurilor penale și a legilor Justiției. La votul din plen s-a remarcat un singur jurist – Șerban Nicolae –, însă nu prin interpretările rafinate venite în litera și în spiritul legii, ci printr-o dispută grobiană cu o colegă. Cosette Chichirău, parlamentar USR, i-a explicat că a depus 100 de amendamente la proiectul de modificare a legislației penale. Șerban Nicolae a răspuns: „L-ați citit pe vreunul? Nu mai rînjiți fasolea aia inutilă la mine”. În final, proiectul a fost adoptat cu o largă majoritate numai și numai în forma dorită de PSD. Între timp, Șerban Nicolae a devenit ecologist. Poate o fi și vegan. „Ciocu’ mic, acum noi sîntem la putere!”, fraza emblematică rostită de Anca Constantinescu (PDL) către colegii din PSD la mijlocul anilor 2000, e, de fapt, un disc pus pe repeat în fiecare legislatură. E imnul fiecărui partid ajuns la putere. E aroganța ca formă de guvernare.

Privind paușal, pare că se vorbește foarte mult în Parlament. Însă, luați individual, cei mai mulți senatori și deputați vorbesc doar o singură dată în patru ani de mandat, cînd depun jurămîntul. M-am uitat recent pe activitatea parlamentară a domnului Dănuț Andrușcă, fost ministru al Economiei în era Dragnea, una dintre mascotele politice contemporane. În total, potrivit datelor oficiale, deputatul Andrușcă a vorbit 36 de minute și 13 secunde în patru ani de mandat. Însă, în 2018, domnul Adrușcă a fost subiectul unei moțiuni simple depuse de PNL, prin urmare a fost obligat, ca ministru, să vină în fața Parlamentului pentru a da nițică socoteală. De la tribună, Dănuț Adrușcă a citit, asudat, un discurs care a durat exact 33 de minute și 53 de secunde. La final, ar fi trebuit să răspundă la întrebările colegilor, însă PSD pur și simplu a tăiat microfonul și l-a scos din sală. Era prea mult. Lecția de citire se terminase. Așadar, dacă scădem discursul obligatoriu, Dănuț Andrușcă a vorbit în patru ani de mandat 2 minute și 20 de secunde. Jurămîntul i-a luat 31 de secunde, deci ar mai rămîne vreo 100 de secunde, timp care a însemnat, de fapt, votul online din pandemie. Mai precis, la fiecare proiect de lege votat în perioadă stării de urgență, deputații și senatorii erau sunați de președintele de ședință (de obicei tot Florin Iordache) pentru a fi întrebați cum votează. „Pentru, domnule președintele”, răspundeau unii. „Împotrivă”, „Abținere”, răspundeau alții. Mă rog, unii nu reușeau să spună nici atît. Spre exemplu, întrebat cum votează, deputatul PSD Ionel Floroiu a răspuns cu o sinceritate debordantă: „Habar nu am, am dormit. Nu ştiu ce s-a întîmplat între timp. Acum m-am trezit”. Oficial, era în telemuncă.

Probabil vă întrebați prin ce mecanism rațional și politic hotărăsc acești oameni, reprezentanții poporului, dacă să voteze favorabil sau nu o lege. Citesc proiectul legislativ articol cu articol? Se consultă cu specialiștii? Răspunsul e mult mai prozaic. La sesiunile de vot final, fie că vorbim de Senat, Camera Deputaților sau plenul reunit al celor două Camere, se petrece următoarea scenetă: fiecare partid are un lider de grup parlamentar, care ocupă fotoliul din primul rînd al plenului. Liderul de grup dictează votul. Degetul mare îndreptat în sus înseamnă vot pentru, degetul mare înclinat în jos înseamnă vot împotrivă. Prin urmare, tot ce fac parlamentarii e să parcurgă cu degetul arătător ordinea de zi (pentru a nu rata numărul proiectului de lege discutat), iar cu privirea să urmărească degetul mare al liderului de grup, astfel încît să respecte ordinul de partid. E suficient să stai o zi la Parlament pentru a vedea că cei mai mulți parlamentari habar nu au ce votează. Pe de altă parte, unii chiar își iau munca în serios și studiază fiecare proiect de lege. Însă profesionalismul e minoritar în Casa Poporului.

În disperarea de a nu termina mandatul muți ca un stol de lebede, senatorii și deputații au inventat un nou tertip pentru a-și coafa rubrica de activitate parlamentară. Citesc declarații politice. E unul dintre cele mai bizare momente ale unei săptămîni parlamentare. Imaginați-vă sala de plen, impozantă, cu sute de locuri, cu loje și balcoane. Doar că la sesiunea de declarații politice auditoriul lipsește total. Fără legătură cu pandemia. Pur și simplu nu interesează pe nimeni. E ca un concert de operă fără spectatori, deși sînt conștient că jignesc puțin lumea artistică. O mînă de demnitari trec prin fața microfonului și citesc, uneori cu patos, o scurtă declarație de la tribuna Parlamentului în care desființează fie Puterea, fie Opoziția, după caz. Cui folosește? Doar aleșilor, care pot bifa pe site-ul Parlamentului încă o activitate politică. Desigur, declarația e rostogolită pe contul de Facebook, o variantă actualizată a celebrei butade: „Mircea, fă-te că lucrezi!”. Plus jurămîntul, plus secundele vorbite la votul online, se încropește un bilanț respirabil la final de mandat. Adevărata miză a majorității parlamentarilor e să evite cifra zero la capătul celor patru ani.

Am uitat de proiectele de lege semnate cu turma. Dacă aveți curiozitatea să vă uitați pe o inițiativă legislativă, veți vedea zeci, uneori sute de semnături. De fapt, acei oameni nu au contribuit cu nici o idee la forma proiectului de lege, care, în general, e o creație solitară. În realitate, un parlamentar vine cu un proiect gata făcut, apoi, pentru a căpăta mai multă greutate politică, strînge semnături de la tot partidul, ba chiar și din formațiunile rivale. De cele mai multe ori, cei care semnează o fac în orb, dovadă că mulți ajung să-și retragă iscălitura după ce izbucnește un scandal în presă. Dacă totul decurge în liniște, proiectul se contabilizează ca activitate parlamentară pentru toți cei care au semnat, nu doar pentru tătucul legii, „the father and mother of ha-ha”.

Două concluzii scurte. 1) Dezbaterea politică ar trebui să fie o instituție în sine în orice societate așezată. Nu e cazul în România, nici măcar la cel mai înalt nivel. Președintele în funcție s-a ferit de o confruntare cu adversarul direct în campania pentru prezidențiale. Doar Iliescu a mai procedat la fel cu Corneliu Vadim Tudor, dar contextul era incomparabil moral și politic. Indiferent de competitori sau partide, orice refuz de a participa la o dezbatere în cursa pentru cea mai înaltă funcție în stat e o jignire adusă democrației. 2) Politicienii au început să investească foarte mult în comunicare: angajează jurnaliști și echipe întregi de consultanți politic, însă rezultatul e de multe ori doar o acțiune de PR. Altfel spus, nimicul ambalat în hîrtie lucioasă. Riscul pentru următorii ani e ca limbajul de lemn din anii ʼ90, de esență tare, să fie înlocuit cu noua formă de rumeguș corporatist. Să urmărim cu atenție și puțintică îngrijorare.

Sebastian Zachmann e jurnalist la Adevărul.

Foto: wikimedia commons

Mai multe