Mai mult decît numai speranţă

În ultimii cîțiva ani au apărut, încet, dar clar, semnele unor schimbări majore în sectorul organizațiilor neguvernamentale. Nu știu cît de evidente sînt, deci le aduc în discuție în cele ce urmează.

Încă dinainte de 2010, simțeam nevoia apariției unor organizații tinere a căror activității să devină semnificative la nivel local și, în aceeași măsură, să își asume demersul rezolvării numeroaselor probleme ale comunităților, fie ele mai mari sau mai mici. Aveam speranța că o să apară oameni cu forțe proaspete, cu idei și moduri de acțiune pornite din chiar inima problemelor pe care vor să le rezolve.

Și în ultimii ani am văzut, am întîlnit sau doar am auzit din ce în ce mai des despre astfel de organizații și de felurite demersuri la mai toate nivelurile comunităților. Speranța nu mi-a fost în zadar, mi-am spus.

Recunosc (nu am făcut niciodată un secret din asta) că după destul de mulți ani de dăruire totală și aproape necondiționată unor direcții mai mult sau mai puțin novatoare pentru sectorul ONG, resimt în mine o oboseală. Oboseala aceea care parcă spune „Hai, lasă, că o să mai vină și alții să mai facă! Nu ești tu buricul pămîntului!“. Cu aceeași onestitate trebuie să spun că s-au adunat în acești ani nu numai bucuriile proiectelor cu adevărat reușite ori mulțumirile pe care le-am avut cînd am văzut în urmă roade ieșite din cea ce am sădit alături sau împreună cu oameni care au crezut în mai bine și că se poate. Au fost și fireștile greutăți ca la început de drum, a fost de multe ori și nedumerirea oamenilor dintr-o societate fără experiență în multe chestiuni care stau la baza progresului. Au fost ani în care și dezamăgirile s‑au ținut lanț (un lanț mai lung decît cel al reușitelor, de multe ori), ani în care am văzut eșuate idei extraordinar de bune și de utile din cauza orgoliilor ce nu-și aveau locul ori a unor „socoteli“ pe care nu pot să le numesc decît mărunte. O listă completă a lucrurilor care nu au mers cum ne-am fi dorit nu își are rostul acum. Trebuie să amintesc în mod deosebit de reticența imensă, din primii ani de dupa ’90 și chiar 2000, a instituțiilor publice atunci cînd era vorba de proiecte în colaborare, de nenumăratele dificultăți apărute pe parcursul derulării diferitelor programe de finanțare a sectorului. Și nu în ultimul rînd, îmi amintesc de o competiție între ONG-uri, care de multe ori nu a fost una tocmai corectă sau bazată pe performanța rezultatelor; sau, în fine, formal era așa, însă realitatea pe care o vedea fiecare era foarte diferită.

Spun despre toate astea fiindcă, inevitabil, s-a ajuns la momentul în care și organizațiile cu tradiție și „noul val“, despre care vorbeam la început, au trecut prin experiențele succesului proiectelor în care coalizarea a devenit mecanismul forței unor inițiative sau proiecte. La început timizi sau forțați de împrejurări, iar mai apoi cu o din ce în ce mai mare încredere în puterea cooperării.

Mă uit cu mare atenție la formele de parteneriat de la nivelul de bază al sectorului ONG, la acele parteneriate, de multe ori informale, care se produc pentru a susține un proiect clar delimitat, o idee bine definită de nevoile beneficiarilor, cît și la nivelul organizațiilor care aderă pentru susținerea și realizarea ei.

Chiar dacă le recunosc sensul și oportunitatea, nu sînt un susținător prea înfocat al „marilor coaliții“, făcute să funcționeze pe un domeniu general și pe o perioadă de timp nelimitată.

Cred, însă, foarte mult în eforturile organizațiilor mai mari sau mai mici, mai puternice sau mai tinere, mai mult sau mai puțin vizibile de a‑și suprapune interesele între ele, de a se evalua și aprecia reciproc, de a pune la un loc ce poate să aducă fiecare într-un proiect comun, de a înțelege exact ce este nevoie să facă susținîndu-se reciproc pentru a-și atinge fiecare mai bine scopurile și interesele. Cazurile în care lucrurile se desfășoară în felul acesta au apărut deja. Și cred că vor fi din ce în ce mai multe, pe măsură ce reușim să înțelegem mai bine că o schimbare a societății înseamnă și schimbarea comportamentelor noastre de pînă acum care nu s-au dovedit neapărat cele de succes.

Văzînd cum încep din ce în ce mai multe organizații să abordeze parteneriatele, mă gîndesc, iarăși, că și acest fapt nu mai este doar o speranță a cîtorva dintre noi.

Radu Mateescu a început să lucreze în sectorul asociativ în 1993. A coordonat programe de finanțare, proiecte operaționale în domenii diverse (cultură, educație, comportament civic, newmedia, CSR etc.) și a susținut în permanență oportunitatea și necesitatea parteneriatelor, inclusiv a celor intersectoriale. 

Foto: wikimedia commons