Mai eşti la fel?
Despărţirile sînt nişte morţi cu personaje vii. Mi-a fost frică de ele de cînd mă ştiu. Numai gîndul că e posibil să ajung în acel punct al poveştii cînd omul cel mai apropiat de pe pămînt începe – uşor, uşor – să se îndepărteze, să-şi piardă consistenţa, mi-a dat fiori. M-am întrebat de nenumărate ori unde se duce toată acea intimitate care-i învăluie ca o pilotă pe doi iubiţi care au parcurs un drum împreună. Ce rămîne şi ce se schimbă? Mai eşti la fel? Poţi să te trezeşti într-o dimineaţă şi să-ţi iei pur şi simplu rămas bun de la tine? Cît durează să te reinventezi, să iei în posesie spaţiile şi să nu mai tresari la gîndul că celălalt are o viaţă independentă de a ta?
Nu există răspunsuri satisfăcătoare. Doar senzaţii, zile mai bune şi mai proaste, o linişte suspectă care pune stăpînire pe casele din care cineva pleacă. Îl ajuţi să-şi strîngă bagajele. Nu prea ştie de unde să înceapă. Încă te amuză că nu-şi găseşte hainele. Apoi începi să arunci tot felul de lucruri inutile care habar n-ai de ce s-au îngrămădit prin sertare. Le triezi, faci ordine cum n-ai făcut niciodată pînă atunci. „Astea sînt ale mele, pe astea poţi să le iei, sînt ale tale.“ Îţi vine să-l întrebi: cum arată o viaţă nouă? Dar parcă nu se face.
Primele care pleacă sînt cutiile. Ele n-au sentimente. Şi nu le pasă ce punem în ele. Obiecte, cărţi, mărunţişuri. După aceea dispare perna şi patul devine brusc mai mare. De fapt, toate suprafeţele încep să se dilate. Speli mai rar şi uiţi să cumperi de mîncare. Zilele se fac nişte saci mari pe care ai senzaţia că n-o să-i mai poţi umple niciodată. Oamenii care au trecut pe acolo îţi spun că te înşeli amarnic: „Ai răbdare, rănile au nevoie doar de timp să prindă coajă.“
Nu ştii cum dracu’ aţi ajuns tocmai voi aici. Pare o glumă proastă. Cînd cei din jur te întreabă ce mai face, le spui sec: s-a mutat. Se uită la tine cu ochii beliţi. Le poţi arăta, la o adică, şi nişte rafturi goale. Dar nu e de ajuns. Vor dovada crimei. O să ai cadavrul doar atunci cînd înstrăinarea s-a lăsat ca un praf gros peste fricile tale.
O să vină şi ziua în care o să vezi un nume pe ecranul telefonului. Răspunzi, recunoşti vocea, dar nu-ţi mai vine să întrebi nimic. Pierzi semnalul. Ceva te bruiază. E distanţa. De cînd n-aţi mai vorbit? De o săptămînă, de un an, de nouă?
Cele mai multe poveşti de dragoste vin la pachet şi cu o despărţire. Dar ne purtăm ca şi cînd noi am fi cumva la adăpost. De asta poate, cînd le trăim, ne trebuie mult curaj să ne uităm în oglindă. Le sînt extrem de recunoscătoare autorilor care semnează în acest dosar. Să scrii despre despărţiri nu e o experienţă uşoară. (Ana Maria Sandu)
Desen de Ion BARBU