Mai este filozofia o „pregătire pentru moarte“?

Mai sînt doar cîteva ore și Socrate urmează să împlinească tragica sentință ce i-a fost impusă de Tribunalul atenian – un pahar de otravă pentru cel mai înțelept om din cetate. Înconjurat de discipoli și prieteni, acesta îi uimește cu liniștea și seninătatea cu care-și privește sfîrșitul. Doi dintre ei, Simmias și Cebes, contrariați, își chestionează maestrul, dorind să înțeleagă cum poate să fie dispus să-și curme viața după ce declarase, de nenumărate ori, că un filozof nu are dreptul să se sinucidă. Phaidon rămîne un dialog faimos în primul rînd pentru argumentele lui Socrate prin care demonstrează nemurirea sufletului. Cu toate acestea, una din întrebările meșteșugite puse de Socrate, la care discipolii săi sînt forțați de argumentele sale să răspundă afirmativ, a făcut istorie: „Oare nu aceasta e filozofia, o stăruitoare pregătire pentru moarte?“

În momentul actual, filozofii nu mai dezbat intens problemele cetății și vieții bune în agora, ci scriu articole hiperspecializate, greu accesibile publicului larg, din birourile universităților în care își fac veacul. Mai mult, contextul metafizic în care Platon, prin vocea lui Socrate, face apologia nemuririi sufletului și curajului în fața morții este pentru mulți filozofi, măcar într-o anumită măsură, perimat. În epoca contemporană, ființa umană moare în moduri mai diverse decît în antica Eladă: de la bombe „inteligente“ și microbi imuni la antibiotice, pînă la decese mai degrabă conceptuale, a căror principală victimă e chiar sufletul – de pildă, mulți filozofi din tradiția analitică neagă existența persoanei, așa cum e ea înțeleasă în mod tradițional, în favoarea conceperii sale ca un mănunchi de experiențe colecționate de un sine iluzoriu, naturalizat de intervenția neuroștiințelor și biologiei evoluționiste. „Pregătirea pentru moarte“ pare, la prima vedere, doar un atavism al unei -epoci filozofice de mult apuse.

Totuși, preocuparea filozofilor pentru încheiere nu i-a părăsit niciodată. Moartea este întoarsă în scrierile cercetătorilor pe toate fațetele ei. Știm astăzi că nu doar ființele vii pot muri: imperiile decad și ajung doar istorie, paradigmele științifice devin depășite, tehnologiile se confruntă din ce în ce mai des cu obsolescența, companiile dau faliment, speciile dispar, meserii întregi sînt suprimate de automatizare, ba chiar unii oameni de știință speculează cu privire la modurile în care Universul ar putea ajunge în moarte „termică“. Însăși filozofia și-a prezis, de fiecare dată prematur, propria moarte în ultimele secole. Toate aceste subiecte figurează intens în expunerile actuale ale filozofilor, înțelegerea acestor fenomene fiind considerată esențială pentru un viitor mai bun al umanității.

Putem observa, de asemenea, că filozofia începe, încetul cu încetul, să se întoarcă spre idealul său antic de a găsi o cale spre o viață bună și, mutatis mutandis, spre o moarte bună. Așa-numita filozofie practică, coborîtă din turnul ei de fildeș, devine, în ultima vreme, locul în care ne putem pregăti pentru moarte. Și nu doar pentru moartea biologică, ci și pentru celelalte puncte terminus care ne pot afecta bunăstarea emoțională – finaluri de relații romantice, decesul apropiaților, eșecul profesional etc. Dezbrăcate de ontologiile lor devenite irelevante odată cu progresul științelor naturii, tradițiile filozofice ale antichității sînt astăzi recuperate în forme „secularizate“. Stoicismul deschide calea consilierii filozofice și terapiei cognitiv-comportamentale, iar justa măsură și virtuțile aristotelice își găsesc locul în coduri de etică în organizații și în căutarea reperelor morale stabile într-o lume postmodernă, ca să ofer doar cîteva exemple. Astfel, în loc să ne pregătească doar pentru sfîrșitul vieții biologice, filozofia contemporană, la o investigație mai atentă, a devenit o pregătire pentru sfîrșituri de toate felurile. 

Mihail-Valentin Cernea este doctor în filozofie al Universității din București.