Mai bine să ştim totul decît nimic

Am publicat în 2007 un Jurnal secret care mi-a adus mai multă preţuire şi simpatie decît miile de articole şi zecile de cărţi de critică literară pe care le-am scris de-a lungul vieţii. La una dintre lansări, organizată la Lăptăria lui Enache, au vorbit Ion Caramitru şi Mircea Dinescu, iar la cea de-a doua – Sandra Stoicescu şi Liana Pătraş (acum, Alexandru). Chiar şi adversarii mei literari mă felicită pentru această carte, uneori involuntar, vrînd de fapt să mă ironizeze: „Vai, domnule Alex Ştefănescu, n-am apucat să vă citesc jurnalul, l-a luat soţia mea şi nu l-a mai lăsat din mînă!“. Editura Corint a tipărit în 2010 o a doua ediţie, la cererea librarilor.

Sînt încîntat ca o fată bătrînă cerută în căsătorie de Brad Pitt. Dar... există o problemă.

Aproape toţi cititorii mei, bine sau rău intenţionaţi, au o nedumerire: cum poate fi „secret“ un jurnal publicat?  Publicat nu după moartea autorului, din iniţiativa unor succesori abuzivi, ci destinat de la început, chiar din momentul scrierii lui, publicării.

Explicaţia este următoarea: am scris jurnalul ca şi cum ar fi secret, deşi ştiam că va apărea (întîi în reviste şi apoi într-o carte). Scriindu-l astfel, am polemizat, indirect, cu alţi autori de jurnale, care nu merg cu sinceritatea pînă la capăt şi, mai discret sau mai vizibil, îşi înfrumuseţează imaginea şi îşi justifică a posteriori acţiunile. Cînd scriu despre ei înşişi, scriitorii români n-au forţa morală necesară ca să se descrie aşa cum sînt. Ori nu ştiu cum sînt, ori ştiu, dar nu vor să se ştie cum sînt. De la Marin Preda (care pare cel mai firesc-sincer dintre toţi) şi pînă la Adrian Marino (care pare o instanţă intransigentă şi incoruptibilă), ei se prezintă invariabil într-o lumină favorabilă, povestind sau sugerînd că au avut succes la femei şi că au creat o operă insuficient apreciată de contemporani. Gabriel Liiceanu declară, într-o carte, că în adolescenţă nu se masturba. Chiar dacă ar fi adevărat, însuşi faptul de a face cunoscută lumii această dovadă de bună purtare reprezintă un mod copilăresc de înfrumuseţare a imaginii proprii. Cînd vorbeşte despre orice altceva (şi despre oricine altcineva), Gabriel Liiceanu, pe care îl admir de o viaţă întreagă, are un fel de clarviziune demiurgică. Dar cînd vorbeşte despre sine, se pierde complet, devine neconvingător.

Eu cred că într-un jurnal trebuie să divulgi în legătură cu tine însuţi chiar şi ceea ce este neconvenabil. În schimb, consider că este cu desăvîrşire interzis să divulgi secretele pe care ţi le-au încredinţat alţii – prin „secrete“ înţelegînd chiar şi ceea ce ai aflat dintr-o nevinovată convorbire telefonică. Cine ţi-a spus ceva ţi-a spus ţie şi se subînţelege că nu ai voie să pui în circulaţie acel ceva. În plus, cum poţi să garantezi exactitatea a ceea ce citezi? Cînd Paul Goma scrie, în mahalagescul lui jurnal, „Am vorbit cu X la telefon şi el mi-a spus că...“ mă îngrozesc, pentru că urmează o reconstituire din memorie (şi încă o memorie tendenţioasă) a unor replici, date într-un anumit context greu de reconstituit. Ce abuz! În felul acesta i se poate atribui oricui orice afirmaţie.

Trecerea de la secretizarea a tot ce mişcă-n ţara asta şi în afara ei, practicată în timpul lui Ceauşescu, la sinceritatea dusă pînă la lipsa de pudoare şi la promiscuitate, din vremea noastră, este, orice s-ar spune, sănătoasă. Mai bine să ştim totul decît să nu ştim nimic. Din mlaştina de adevăruri obscene, banale, stupide, insignifiante etc. iese la iveală, în cele din urmă, ca un nufăr, şi adevărul propriu-zis.

Şi totuşi. Ca să divulgi un secret, îţi trebuie discernămînt, îţi trebuie o anumită competenţă – cum să-i spun, pe înţelesul lui Horia-Roman Patapievici – gnoseologică. Cele mai multe secrete divulgate de televiziuni sînt secrete anatomice, din acelea la care au acces ginecologii. Analiştii politici nu ajung nici ei niciodată la un secret, nu investighează viaţa politică, ci comentează declaraţiile oamenilor politici date în faţa camerelor de luat vederi. Analiştii noştri politici sînt, de fapt, un fel de... cronicari TV. De multe ori, de exemplu cînd apare presentimentul unui cutremur devastator, sînt chemaţi să se pronunţe asupra acestei eventualităţi şi seismologi, şi astrologi, ca şi cum şi oamenii de ştiinţă, şi prezicătorii ar merita aceeaşi atenţie. Secretele se vînd bine, întrucît cei care le cumpără nu sînt atenţi la calitatea lor. Un guru care se încruntă cu aerul că vede ce e de văzut în viscerele planetei creează mulţimilor fiorul dezvăluirii unui adevăr ocult, apoi toată lumea uită momentul şi nimeni nu înregistrează faptul că profeţia nu s-a împlinit. 

Oricum, mai bine informat superficial decît neinformat. Mai bine golan decît activist.

Alex Ştefănescu este critic literar şi a publicat în 2007 cartea Jurnal secret la Editura Corint.