Mahalaua... din noi

Ea e mereu acolo. Chiar dacă nu se arată la faţă, răzbate la suprafaţă în exemple minore. Adunate, acestea schiţează imaginea stranie a unei ţări în perpetuu „curs de dezvoltare“.

Este neobişnuit de cald pentru ianuarie. Iar aerul e neobişnuit de curat pentru Bucureşti. Mai există încă ceva zăpadă, sclipind în soare. E sîmbătă după-amiază, iar pe scurta alee ce se prelinge prin mănunchiul de blocuri e linişte. Puţin mai spre stînga mea, spre 13 Septembrie, sînt cîteva case, pe care sistematizarea comunistă nu a apucat să le dărîme. O fostă mahala, cu al său farmec. Cîndva, acolo au locuit oameni nu neapărat bogaţi, dar nici sărăci, proprietarii unor curţi asimetrice, ai unor case mereu în transformare, nişte oameni cu visele lor, într-o lume nu la fel de grăbită ca cea de azi. Azi, locul este nu departe de centru, la doi paşi de Casa Poporului şi de acea-catedrală-uriaşă-care-se-construieşte-pe-bani-publici-într-o-vreme-cînd-în-întreaga-lume-bisericile-se-închid. Cum locatarii nu prea citesc presa neromânească, amănuntul privind vremurile în care se construieşte biserica este lipsit de relevanţă. Mai important este că, în partea dinspre Sebastian a grupului de case rămase în picioare, ai mereu motiv de entertainment: difuzoarele enorme ale bisericii din colţ sînt active duminica dimineaţă; de Paşti strada este blocată pentru slujbă; mai nou, Vanghelionul se desfăşoară tot acolo.

Dar azi e sîmbătă după-amiază şi e linişte. Trec printre blocurile ce constituie a treia latură a grupului de case. Intru pe strada ce delimitează a patra latură. Am aceeaşi senzaţie de film postapocaliptic trăită cîndva pe o plajă din Letonia, în preajma fostei baze a armatei sovietice, acum părăsite.

Urme din vechea întreprindere Vulcan sînt în dreapta mea. O parte sînt gentrificate. Se construieşte un nou hipermarket. Apoi sînt clădiri de birouri, vechi, arătînd nu foarte atractiv pe dinafară. Dacă treci prin parcarea lor, poţi ieşi în Trafic Greu, stradă care, normal pentru România, poartă oficial alt nume decît cel cu care este cunoscută. Parcarea este străjuită de o barieră şi de un portar. În timpul săptămînii, dimineaţa, cînd traficul este adesea îngrozitor pe arterele principale, dacă ştii cum să mergi, poţi cîştiga 10-15 minute dîndu-i un leu portarului. Acesta ridică bariera, iar tu strecori maşina pînă în Trafic Greu, şuntînd stopuri şi lungile cozi de maşini, şi revii în traficul în care fiecare se simte dator să claxoneze sau să dea din faruri către ceilalţi şoferi nepricepuţi.

În ziua de care povestesc, nu erau însă maşini. După vechea clădire cu birouri urmează o casă în paragină. De aproape doi ani au început să o dărîme. Este şi acum în aceeaşi stare. Merg pe lîngă ea, pe trotuarul din dreapta. În faţă, către 13 Septembrie, sînt cîteva vile mai răsărite, un bloc nou construit. Pe trotuar, pe stradă, nu e praf. Zăpada abia s-a topit, e încă un pic umed, fără a fi zoaie. Se văd peste tot bucăţele de copac, frunze rămase de prin toamnă, ambalaje din ultimele trei-patru luni, coji de seminţe, gumă de mestecat, în fine, obişnuitul peisaj bucureştean. Dacă, prin absurd, ar pica dintr-odată peste noi cenuşă cu duiumul, ca la Pompei, arheologii viitorului ar avea material suficient ca să înţeleagă ce fel de oameni am fi fost.

Trotuarul şi strada au fost asfaltate destul de recent. Apoi au reparat o conductă, aşa că trotuarul a fost tăiat pe lungime, iar acum e străbătut de o denivelare lată de 30 de centimetri şi mergînd nu neapărat în linie dreaptă. Este cimentată, dar e cu trei-patru centimetri mai jos decît macadamul original. Sar dintr-o parte în alta a ei, căutînd să mă plasez acolo unde macadamul e mai lat. Ocolesc cu grijă grămăjoarele mai noi sau mai vechi de excrement de cîine. Trec pe stradă ca să evit o maşină abandonată. Trec pe stradă ca să evit nişte căţei vagabonzi ce mă privesc cu prietenoase priviri ameninţătoare.

Tocmai am depăşit trei liceeni, de prin clasa a IX-a. Ea este scundă şi se sărută cu partenerul longilin. Îl strigă pe cel aflat cu doi paşi în faţa lor: „Unde te grăbeşti, bă, că nu ai gagică!“ Dintr-o curte locuită de romi, de acolo de unde vara ţîşnesc copii în pielea goală, iese o femeie probabil mai bătrînă decît vîrsta-i: „Feliciooo! Fă Felicioo!“, aruncă un semnal către zări, către capul străzii. Nu îi răspunde nimeni. Intră înapoi în casa de unde a ieşit, una dărăpănată, din care se iţesc de obicei mirosuri neomeneşti şi acorduri suave la volum maxim din muzică-dîn-aia-dă-le-place-oamenilor-pă-care-o-chiamă-manele, precum şi burta convexă neacoperită de maiou a unuia sau a mai multora dintre bărbaţii locului.

„Mahala“ este un termen turcesc. Desemna iniţial o aşezare umană, cel mai degrabă mai multe corturi laolaltă, cu praful dintre ele, fără canalizare, cu oameni ce se recunoşteau după miros. Aşa era pe vremea aceea peste tot. Cu timpul, casele au înlocuit corturile, oamenii s-au civilizat. Mahalaua a rămas ca termen peiorativ, aplicat mai degrabă oamenilor decît caselor.

Cîteva zile mai tîrziu, iau autocarul către Alba Iulia. Nu există conexiune decentă cu trenul, aşa că cele cinci ore în autocar devin acceptabile. De la Sibiu se urcă o femeie pe la 43 de ani, cu venituri peste medie şi accent ardelenesc. Se aşază pe scaun şi începe să vorbească la telefonul mobil. Aflu, laolaltă cu ceilalţi călători, cum le-a cerut unor veri să fie naşii de cununie ai unui tînăr cuplu din neam, dar ăia nu au vrut, deşi ea le-a pus la dispoziţie banii din dar, şi că verii cu pricina ar vrea să îşi construiască o casă, dar nu au bani şi ea oricum nu le dă, dar va găsi ea pe altcineva din neam să fie naş pe banii ei, că ea are şi îi administrează cu cap, dar apoi adorm şi nu aflu cum se continuă povestea, însă asist la final, cîteva zeci de minute mai tîrziu, cînd mă trezesc, aproape de Alba. Numai că nu se mai petrece nimic esenţial, tot despre ăia care vor să îşi facă o casă, dar nu au vrut să se facă naşi e vorba. Şi despre bani. Glasul ei e ferm, clar, cu acel accent de fiinţă superioară pe care îl cunosc de la televizor…

„Mahala“ a intrat în limbă de la stăpînitorii otomani. Ardealul, Banatul, Bucovina au căpătat mai puţin astfel de influenţe. Mahalagismele nu sînt însă doar sudice sau estice...

Am renunţat de trei sau patru ani să mă uit la televizor, la ştiri şi talk-show-uri pe canalele româneşti. Din cînd în cînd, revin la decizie, să văd dacă s-a mai schimbat ceva. Regăsesc acolo figurile obişnuite, care aduc cu femeia din autobuz. Regăsesc ştirile extraordinare, bombele de presă ce se succed una după alta. Dezbateri cu cîte patru-cinci invitaţi care vorbesc unul peste celălalt, fără să se audă vreodată, în stilul impus, din păcate, la jumătatea anilor 1990 de către Procesul etapei. Numai că Ovidiu Ioaniţoaia avea – şi are – decenţa de a-şi asculta şi modera invitaţii. Jurnalistul român tipic, în spiritul mahalalei, trebuie să arate că el e mai deştept şi strigă mai tare ca ceilalţi, că e ironic şi superior, că are putere asupra lor.

Nu trebuie exagerat. Nu sîntem chiar toţi mahalagii. Persoanele de faţă, ca de obicei, se exclud. Ceilalţi sînt cei care nu ne plac. În plus, acesta este specificul nostru de daci care am cucerit Roma şi i-am învăţat limba noastră pe barbarii de acolo.

Mi se amestecă în minte amintirile. Conferinţe academice în care, dacă pui întrebări, prezentatorul se simte ofensat, în care oamenii pun întrebări doar ca să se vadă că au ceva de zis, în care bîrfa subterană nu e dublată de nimic altceva. Un mare sociolog, fără vreo publicaţie mai răsărită, îi explică doct altuia, pe Facebook, că are mintea limitată, iar din explicaţia cu pricina se vede că primul nu prea are experienţă despre ceea ce vorbeşte atît de răspicat. Dezbaterea de pe o listă electronică de discuţii a unei facultăţi se concentrează asupra unui mesaj desprins de o terţă parte din corespondenţa privată dintre decan şi amanta sa, studentă şi apoi cadru didactic. Legalitatea postării unui mesaj privat ce nu îi aparţine nu pare a fi interesantă pentru cel ce îl postează, dar este un gest legitim în mahala.

La piscina unui hotel all-inclusive de patru stele, mai degrabă scump, apar români cu studii superioare, din elita societăţii. Copiii lor sar în apă şi strigă, adulţii se amuză cum ceilalţi sînt stropiţi, la un moment dat se ceartă în gura mare, peste piscină. Mahalaua vibrantă din perioada interbelică vine cu noi, cu manelele noastre şi ocupă uşor-uşor întreg spaţiul public, acasă, în Europa sau aiurea. Experimentul simplu de la piscină este să te uiţi ce fac turiştii din ţări diferite. Nemţii, englezii şi polonezii citesc cărţi. Francezii şi italienii au mai mult reviste. Românii se distrează „cu adevărat“.

Astăzi locurile ce arată a mahala au cam dispărut. Avem măcar canalizare. Blocurile nu sînt corturi. Praful s-a schimbat şi el: acum stă pe deasupra asfaltului. Dar casele şi praful nu călătoresc cu avionul. Acolo sînt oamenii şi vorbele lor. Iar zborul spre Vest îţi explică multe despre cine sîntem ca oameni. Dulcea fericire a mahalalei fericite de demult o simţi în zborurile low-cost. Agitaţia super-„sictirită“ a mahalalei virtuale de azi o vezi cel mai bine în zborul către şi dinspre Bruxelles, în conversaţia, ocupaţiile din avion, bagajele aduse la capătul unei călătorii de o zi, îmbulzeala peste rînd prin fluturarea paşapoartelor diplomatice ale funcţionarilor publici care ar trebui să participe la întîlnirile europene. Pricepi atunci de ce nu reuşim să absorbim fonduri europene, de ce nu intrăm în Schengen, de ce televiziunile arată aşa cum arată, cum de politicienii sînt la fel ca restul naţiunii, de ce inegalitatea de venit creşte în România, de ce universităţile sînt atît de performante...

Bogdan Voicu este sociolog.

Foto: L. Muntean