Magna cu tupeu
Universităţile, ca de altfel întreaga noastră societate, sînt vlăguite şi bulversate de impostură. E vorba în primul rînd de impostura politrucilor care n-au mare legătură cu viaţa academică autentică, dar care se înşurubează foarte bine în structurile universitare, atît academic, cît şi administrativ. Avem astfel profesori universitari, conducători de doctorat şi uneori chiar de şcoală doctorală care n-au, de fapt, nici o lucrare de cercetare autentică în palmares, dar care sînt plini de titluri şi diplome şi care coordonează doctorate pe bandă rulantă. Pe partea administrativă, îi regăsim pe aceştia ca decani, prodecani, directori de department sau, de ce nu, chiar rectori.
Aceşti neaveniţi făţarnici sînt activi mai mult la ședinţe decît la bibliotecă, rezolvă totul prin mişmaşuri şi relaţii. Sînt parte a unei tumori ce distruge încet, dar sigur textura unui sistem academic solid. Aidoma unui cancer, distrug buna funcţionare a instituţiei, afectînd ţesuturile cu celulele sănătoase, reproducîndu-se prin alte celule maligne. Un astfel de personaj în sistem, dacă nu e eliminat sau anihilat la timp, se va reproduce şi multiplica în cel mai scurt timp, aducînd şi promovînd oameni de aceeaşi calitate. Impostura nu are odihnă şi tupeul nu are margini.
Lipsa de decenţă şi bun-simţ, şi mai ales toleranţa noastră faţă de acestea, au dus la două fenomene toxice majore cu care ne confruntăm din plin: „creativitatea politrucilor“ şi „ştiinţificitatea puşcăriaşilor“. Ne-am trezit peste noapte invadaţi de falşi doctori, de altfel „mari“ oameni de stat, dar altfel exponenţi ai unui sistem în putrefacţie care atacă piatra de temelie a unei construcţii universitare: doctoratul. Pe de altă parte, atacul la statutul de creator în sens mai larg ne‑a venit şi din puşcării, unde asistăm la o adevărată sarabandă deşănţată a publicării unor cărţi fără nici o valoare ştiinţifică. Personaje care abia leagă corect într-o conversaţie două-trei cuvinte devin peste noapte autori ai multor volume şi tratate, avînd o „operă“ ce ar putea face invidios orice membru al Academiei Române.
Doctoratul e o certificare a capacităţii de creativitate ştiinţifică ce îţi permite să intri cu drepturi depline în fluxul normal al cercetării. Eşti atestat astfel ca un cercetător autentic, integrat în categoria celor capabili să ducă ştiinţa mai departe, să mute un pic frontierele cunoaşterii. Uitîndu‑ne însă puţin în grădina noastră universitară, observăm că unii colegi mută cel mult frontierele bunului-simţ, sfidînd şi bruscînd o întreagă comunitate de cercetători oneşti prin tupeu şi aroganţă. Pentru aceştia, doctoratul nu pare să fie decît un fel de girofar academic simbolic, care le permite să înainteze mult mai repede pe scara imposturii: se obţin astfel slujbe mai uşor, scurtcircuitînd sistemul, se obţin sporuri şi alte beneficii salariale specifice, se obţin grade, titluri, recunoaştere socială. Parcă e altceva cînd la o ședinţă de partid vorbeşte il professore sau cînd pe culoarele unui minister circulă il dottore.
Mai avem şi producţiile ştiinţifice din penitenciare. O carte ştiinţifică e, asemenea unei teze de doctorat, o lucrare prin care se duce mai departe cunoaşterea noastră despre lume. Creativitatea în ambele cazuri este crucială, deoarece numai prin ceva cu adevărat nou un domeniu ştiinţific este îmbunătăţit şi limitele lui sînt largite. Or, în cazul nostru, atît prin imitaţiile de doctorate, cît şi prin hemoragia de false lucrări ştiinţifice se terfeleşte şi cumva chiar se anulează ideea de doctorat onest şi de carte ştiinţifică autentică. Se reuşeşte astfel, prin tupeu şi impostură, să se arunce în derizoriu însăşi ideea de cercetare ştiinţifică şi acest lucru se face, culmea, cu girul şi participarea unor colegi de-ai noştri din universităţi. Cînd „opera“ autobiografică a lui Gigi Becali e asemuită cu cea a lui Churchill sau a Maicii Tereza, sau cînd se descoperă lucrări de doctorat în care s‑a plagiat în mod masiv, dar nu se ia nici o măsură întrucît personajul în cauză e protejat politic de clici de partid şi de legi nejuste, e clar că tot sistemul are o problemă şi că trebuie să ne luăm în serios menirea de profesori şi cercetători, aruncînd peste bord acest balast patologic ce ne ţine prizonieri într-o continuă cangrenă universitară.
E clar că nu putem cere societăţii să ne ia în serios atîta timp cît noi înşine tolerăm astfel de fenomene în propria grădină universitară. Nu trebuie decît să ne luăm în serios şi să limităm cît se poate de mult intruziunea politicului şi a imposturii în viaţa noastră academică şi, în genere, în societate. Tupeul şi escrocheria funcţionează doar dacă sînt lăsate şi tolerate.
Sorin Costreie este lector dr. Facultatea de Filozofie, Universitatea București.