Maghiarii în comunism. O scurtă istorie

Sărbătorile socialiste – spații rituale ale puterii

Socialismul își etala propria măreție nu doar prin realizarea marilor planuri economice, prin construcții, prin dezvoltarea industriei (grele), prin transformarea agriculturii, ci și prin organizarea sărbătorilor, demonstrîndu-și public puterea. Marile sărbători și manifestații, expresii aproape religios-grandomane ca acelea de la 23 august, relevau succesul țării și al clasei muncitorești, ridicau în slăvi conducerea de stat. Manifestațiile includeau adesea și reprezentații ale sportivilor care prin exercițiile lor slăveau socialismul, reprezentînd, la rîndul lor, noul tip de om socialist, multilateral dezvoltat. Sărbătorile erau astfel un fel de autocelebrare, rostul lor nefiind relaxarea: sistemul se sărbătorea pe sine. În rîndul sărbătorilor socialiste un loc aparte îl ocupa festivalul și mișcarea de masă „Cîntarea României“ care însemna în același timp înălțarea culturii populare (și reprimarea înaltei culturi), etalarea măreției culturale, degradarea la nivel de element festivalier a culturii grupurilor etnice, acumulare și concurență. Puterea și poporul erau prezente la festivități în același spațiu, totuși bine separate între ele, accentuînd și în acest fel diferența dintre elită și popor, dintre cei de sus și cei de jos. La sfîrșitul anilor ’80, această delimitare a celor de sus de cei de jos se ascuțise și mai mult, ambele părți evitînd întîlnirea în spații publice: Puterii îi era teamă de mase, iar oamenii preferau să se retragă în mediul lor privat.

Orașul socialist

În a doua jumătate a epocii Ceaușescu, cele trei priorități ideologice de bază ale dezvoltării erau: industrializarea, urbanizarea, omogenizarea. Transformarea socialistă a orașelor, dar și a satelor (distrugerea satelor: unul dintre instrumentele urbanizării și omogenizării) s-a derulat tot în spiritul acestor idei aflate sub semnul indicatorilor economiei planificate. Orașul socialist: orașul marii industrii și al muncitorilor din marile întreprinderi industriale. Acești muncitori proveneau, în mare parte, de la sate, erau absolvenți de licee industriale, locuiau în cartiere uriașe construite în ritm alert și erau consumatori ai culturii „socialiste” de masă. Transformarea societății devenise o parte dominantă a politicii de dezvoltare națională și a statului, avînd la bază concepția potrivit căreia, alături și în egală măsură cu indicatorii industriali, creșterea numărului orașelor și a populației urbane se încadra în rîndul celor mai importanți indicatori ai dezvoltării. Potrivit directivelor, națiunea română avea să devină o națiune modernă, adică urbană. Creșterea numărului locuitorilor putea fi realizată prin mobilizarea masivă a celei mai numeroase resurse umane la acea vreme, populația satelor, precum și prin accentuarea continuă a migrației dinspre sate către orașe.

Pentru maghiarii din România, ideile și practicile de omogenizare au însemnat diminuarea, apoi dispariția diferențelor etnice, cu alte cuvinte: erau concepute ca tendințe de asimilare, deși acest proces însemna, aproape în egală măsură, și „națiunea română socialistă” urbanizată și angajată în industrie, cu nivelul de trai în creștere, prin urmare omogen bogată. În realitate, societatea românească fusese caracterizată, la finalul procesului, în anul 1989, de „omogenitatea în sărăcie/privațiuni”: electricitatea și benzina limitate, ca și aprovizionarea cu alimente sau libertatea de mișcare (călătoriile în străinătate).

Timpul liber în socialism

Petrecerea timpului liber a căpătat o importanță particulară: sistemul intenționa să controleze viața privată, dar oamenii se străduiau tocmai să despartă viața publică de cea familială și să-și păstreze – în limita posibilităților – puterea de a decide în sfera privată. Excursiile dobîndiseră un aspect special, căci nu mai însemnau doar ieșirea în natură, ci și evadarea din sistem, chiar dacă pentru un scurt interval de timp.

Bancurile politice funcționau, în mod special, ca instrumente ale rezistenței cotidiene, deoarece critica deschisă la adresa sistemului era extrem de riscantă. Însă un banc lansat în cadru restrîns, între prieteni, eventual la o excursie, le dădea, totuși, posibilitatea de a se revanșa oarecum pentru prejudiciile suportate.

Consumul în mediul urban

Perioada de după război stătea sub semnul reconstrucției, al sistemului de cartele (pîinea, făina, dar și materialele textile, tălpile de pantofi etc. se dădeau pe cartele), a aprovizionării minimale a populației. Începînd cu anii ’60 începe construcția noilor rețele ale „comerțului socialist”, se inaugurează, spre exemplu, primele magazine cu autoservire. Crește oferta de produse de morărit și panificație, se introduc în masă produsele din material plastic (nailon, relon). Începe producția internă a bunurilor de larg consum (aparate radio, televizoare, mașini de spălat, aspiratoare, frigidere), acestea intrînd, datorită prețului scăzut, în competiție cu articolele din străinătate (produse, în mare parte, în țările socialiste). Ele puteau fi cumpărate, în general, în rate, iar garanția o reprezentau locul de muncă și veniturile stabile.

Marea schimbare se produce în august 1968, cînd intră în producție autoturismul Dacia. Aceasta necesita și o infrastructură (stații de alimentare, service-uri, magazine de piese de schimb), construcția rețelei de drumuri moderne. Tot în anii ’60 începe înființarea locațiilor pentru petrecerea timpului liber: Poiana Brașov (turismul de schi), stațiunile de la Marea Neagră (turismul de plajă).

Forme de rezistență, de protest

Au existat multe încercări de a provoca schimbări, din interior, în politica represivă a conducerii partidului în privința minorităților naționale. Au fost pe de o parte cei care, acționînd „cu respectarea regulilor socialiste”, formulau petiții, scrisori personale sau deschise, sau „memorandumuri”, urmînd tradițiile istorice. Iată cîteva nume, lista fiind, desigur, incompletă: Balogh Edgár, Bandi Dezsö, Bodor Pál, Demeter János, Fazekas János, Gáll Ernö, Jenei Dezsö, Kacsó Sándor, Király Károly, Méliusz József, Sütö András, Takács Lajos, Zsuffa Zoltán etc. Dintre textele acestora au devenit cunoscute marelui public cele care fuseseră citite la Radio Europa Liberă sau tipărite în diferite publicații ilegale din străinătate (mai cu seamă din Ungaria, cum ar fi Napló sau Beszélö).

Pe de altă parte existau și acțiuni considerate la acea vreme ilegale. Participanții făceau parte, în general, din generații diferite, respectiv dintr-un nou mediu de socializare (Cercul literar „Gaál Gábor” din Cluj, Cercul literar „Bretter György”), sub influența cărora întregul sistem era pus sub semnul întrebării. Articolele lor se nășteau din căutările în jurul unui nou limbaj filosofic, astfel că după o vreme nu-și mai găseau locul în revista Korunk sau în publicațiile editate de Kriterion, la acea vreme singurele oportunități de publicare.

Astfel au luat naștere acele publicații-protest (samizdat) din șirul cărora le amintim pe cele două importante pentru maghiarii din România, intitulate Ellenpontok (Contrapuncte) și Kiáltó szó (Cuvîntul care strigă). Caracteristic pentru ambele era faptul că au fost difuzate în puține exemplare și în mod conspirativ, pînă cînd Securitatea le-a desființat. La fel de importantă a fost și activitatea agenției de știri Erdélyi Magyar Hírügynökség (Hungarian Press of Transylvania), înființată la Oradea de Ara-Kovács Attila, dar dirijată deja în principal de la Budapesta.

Muzica ușoară maghiară din România

Viața muzicală din România era variată și extrem de bogată, avînd în vedere posibilitățile. Alături de formațiile profesioniste „recunoscute” (cu discuri proprii sau cu o prezență susținută în mass-media) mai funcționau, peste tot, o sumedenie de trupe constituite din (semi)amatori, formații de garaj, după cum le-am numi astăzi, care, în lipsa oportunității unei prezențe scenice, aveau să asigure, cel mult, atmosfera unor petreceri sau a unor evenimente comunitare de mai mică anvergură.

Diferitele tendințe ale epocii „beat”, instalată în primul rînd în Occident, au început să apară, cu întîrziere, și în Europa de Est. Muzica rock nu a fost niciodată considerată compatibilă cu sistemul socialist, însă funcția ei de „eliberare a supapelor” era de netăgăduit, astfel că mai ales în anii ’60 începeau să se afirme – bineînțeles, sub o atentă supraveghere a autorităților – formațiile de rock. Repertoriul acestora consta în principal din piese ale unor formații îndrăgite din Occident și din Ungaria, copiate din emisiuni de radio sau de pe discuri primite pe sub mînă. Oferta muzicală din țările vecine era ceva mai accesibilă pentru locuitorii din Banat și din partea de Vest a țării, iar prin intermediul rețelelor informale muzica rock au ajuns și în celelalte zone ale țării.

Supravegheați, interceptați, percheziționați

Poliția politică din România a fost înființată la 30 august 1948 și a fost restructurată de cel puțin cinci ori pînă la schimbarea de regim din 1989. În urma restructurării din anul 1973 a revenit, din nou, în subordinea Ministerului de Interne. În limbajul cotidian, Securității i se spunea, simplu, „secu”.

Securitatea avea atribuții mult mai vaste decît majoritatea instituțiilor similare din Europa de Est: cel mai important mandat era urmărirea persoanelor și grupărilor sociale/politice/religioase care periclitau autoritatea statului comunist. Totodată, depășind rolul „clasic” de poliție politică, desfășura și diferite activități economice, cum ar fi vînzarea către RDG sau Israel a cetățenilor români de limbă germană, respectiv cu origini evreiești.

Securitatea funcționa cu un aparat numeros: la 21 decembrie 1989 avea 15.312 lucrători din care 10.114 ofițeri operativi, 3.179 de subofițeri și 1.228 de civili (plus formațiunile armate mai mari de 23.000 de oameni, trupele de Securitate înființate ca o a doua armată, în anul 1949). În privința colaboratorilor, instituția dispunea de o rețea numeroasă de agenți: în timp ce în evidențele din anul 1948 figurau 42 de turnători, în 1989 existau aproape 500.000 de dosare de colaboratori.

Acest aparat se infiltrase practic și în cele mai adînci straturi ale societății, fapt cunoscut de majoritatea populației: le fuseseră ținute sub observație locurile de muncă, acaparate cercurile de prieteni, uneori și familiile. Astfel, organizația și colaboratorii ei au provocat daune de lungă durată societății românești – au existat încercări de procesare, de discuții despre aceste efecte negative, dar nicidecum nu putem privi acest fenomen ca pe o întîmplare depășită.

Procesele migrării în vechiul sistem

Planificarea demografică făcea parte din elementele-cheie ale discursului politic în regimul lui Ceaușescu. Începînd cu anul 1966 s-au introdus interdicția drastică a avorturilor și alte acțiuni represive prin care se încerca stoparea scăderii populației țării. În același timp, scopul politicii migrării nu era menținerea la un nivel cît mai mic a emigrărilor, ci selectarea celor care părăseau țara. Un fenomen cunoscut în toate țările blocului socialist a fost determinarea unor personalități, oponente ale sistemului, să plece din țară. Dar în România principalul criteriu al selectării era cel etnic și nu cel politic. Ceea ce înseamnă că, în timp ce prin interzicerea avorturilor se asigura creșterea populației, politica de emigrare selectivă țintea în principal cîștigarea de teren pentru români. Este un fapt bine cunoscut că au fost „lăsați să plece” (de fapt, expatriere organizată la nivelul statului) mai întîi (încă după 1948) evreii, apoi (după 1978) germanii.

Potrivit datelor statistice, emigranții de naționalitate maghiară nu au fost în cuantum numeric superior față de proporția lor în totalul populației. În schimb, politica de migrare internă, pe baze etnice, dobîndise rolul-cheie în pierderea majorității maghiare din centrele urbane din nordul Ardealului. Refugierea românilor în Ungaria a luat proporții începînd cu anul 1986. La început, țara vecină avea mai cu seamă rol de tranzit: refugiații încercau să ajungă în Europa de Vest prin cîteva culoare existente, dar după ce acestea au fost închise, mase de refugiați au rămas în Ungaria. Reglementarea juridică a acestei probleme a venit în anul 1989, dar deja din 1987 țara vecină nu a mai predat pe nimeni autorităților române. Numărul lor ajunsese la 20.000, la sfîrșitul anului 1988, iar la finalul lui 1989 erau în număr de 36.000, în timp ce și numărul celor care veneau pe căi legale în Ungaria a crescut semnificativ. Acest fenomen este reflectat de numărul celor care au primit cetățenie ungară: în timp ce în anul 1980 numărul lor era de 866, în 1987 deja 6.499 de cetățeni români fuseseră naturalizați în Ungaria. Exodul legal și ilegal a continuat și în 1990. Putem vorbi de un val de emigrări și refugieri în perioada 1987-1990, cînd numărul maghiarilor care au părăsit țara atingea cifra de 100.000.

Foto: expoziția „Prezentul ce a trecut”