Măgarul și tastatura

Oare s-a gîndit cineva să ia o vacă și, după ce-o înfometează, să-i dea să mănînce numai carne? Mai mult ca sigur nu, e prea absurdă ideea. Dar pe un măgar, da, dacă ești unul dintre personajele lui Anton Pann, îți poate trece prin minte să-l dezveți complet de mîncare. Cum anume? Reducîndu-i zilnic porția, cu speranța că, la sfîrșit, bietul patruped se va obișnui într-atît încît nu va mai avea trebuință nici măcar de-un pai. Concluzia finală – păcat că măgarul a murit cînd tocmai se învățase fără hrană – e de tot hazul, desigur. Istorioara se găsește și-n Philogelos, o carte din secolul IV. A străbătut mai mult de un mileniu și jumătate pentru că s-au găsit niște greci – Hierocles și Philagrius – care s-o pună pe hîrtie și pentru că au existat mereu niște ochi care s-o citească. Ar fi interesant să ne imaginăm pentru o clipă acești ochi, erau ei ai unor privilegiate care învățaseră slovele? Erau ai unor călugări? Ai unor copii sau ai unor negustori care duceau marfă scumpă dintr-un palat într-altul? Erau ai copiștilor trudind la flacăra lumînării sau ai miniaturiștilor care împodobeau cum nu se poate mai minunat filele? Erau... Dar aici trebuie închisă paranteza, căci cartea care ar ieși din schița asta s-ar putea să nu mai aibă cititori. Cum așa? Acum, în mileniul trei? Criza culturii să fie de vină? Este și asta, cu toții ne scufundăm în vizual, în lumi virtuale, în ambient desenat cu grijă, în plastic asortat, în informație, într-o inflație de forme artistice, cele mai multe inferioare, în babilonia atîtor discursuri fără finalitate. Mai toate cronofage și în contradicție cu arta ca formă de cunoaștere, cea care presupune un construct interior, o anumită educație, un traseu parcurs cel puțin în ani, dacă nu în decenii. Am întîlnit adolescenți remarcabili care nu știau nimic despre Charlie Chaplin, să zicem, pentru că refuzau ideea de-a viziona un film alb-negru, darămite unul... mut. Greu de spus cum ar fi putut ei ajunge la Fellini sau la Tarkovski.

Un alt element care-a schimbat complet jocul este revoluția tehnologică. Sîntem copleșiți de device-uri, de ecrane în luciul cărora, cu timpul, vedem tot mai puțin din ceea ce sîntem noi cu adevărat. Consumăm hulpav realități exterioare nouă, ne îndopăm cu știri, sîntem în tot felul de grupuri virtuale, telefoanele au devenit un fel de hard disk-uri în care se conservă nu doar memoria, ci și interesele noastre, inclusiv cele culturale. Orice copil de azi este un maestru al tastaturilor, căci mare parte din viața lui e în teritoriile minate în cine știe ce joc pe computer, în filmulețe de pe YouTube, în navigarea pe Google sau, deseori, în diverse mlaștini virtuale din care nu se poate extrage singur. Dincolo de ecran este și arta, și arhivele umanității, și avalanșa de informație, dar este și pericolul, și jungla. Acestea din urmă sînt mai tentante, adrenalina cîștigă, iar golul rămas la final se cere mereu reumplut.

Cum să concureze cărțile cu un joc care-ți dă satisfacție imediată? Cîți copii au puterea de-a întrerupe fluxul de imagine și de-a se retrage între niște coperte? Cîți oameni reușesc serile să-și deschidă mai curînd volumul de pe noptieră decît să verifice postările din rețea? Ei bine, în tabloul acesta bizar, măgarul din istorioara grecească ar putea fi oricare dintre noi, dar mai ales orice copil de azi. Iar hrana este educația tot mai precară și mai inadecvată oferită noilor generații. Forma goală este performată cu metodă în școală, iar șablonul este cîștigător de decenii.

Cît despre lectură, dincolo de cîteva cărți canonice cerute la Bac, ea nu există. Analfabetismul funcțional la care sîntem campioni se referă și la neputința de-a înțelege un text. Iar asta se întîmplă pentru că pur și simplu copiilor noștri nu li se cere să citească. Tot ce li se predă e pentru evaluări, teze, dar mai ales pentru examene. Mai nimic pentru mintea și sufletul lor și foarte puțin pentru viața lor viitoare. Cum ar putea deveni ei cititori, cînd dispar bibliotecile, iar reformele educației sînt un fel de glume ale miniștrilor pasageri? Cei mai mulți copii români, oricît de absurd ar părea, nu au acces la carte. O parte din Bibliotecile Melior pe care le-am făcut, adică donații de mii de cărți nou-nouțe, au ajuns în școli unde fie nu exista deloc bibliotecă, fie spațiul în care se depozitau niște volume străvechi era complet impropriu, fie nu se mai făcuseră achiziții de-o veșnicie, fie fusese desființat postul de bibliotecară, iar biata sală distrusă era în perpetuă renovare etc. Or locul numit bibliotecă, în care să se afle cele mai noi și mai frumoase cărți, în care să se facă unele ore, în care să fie invitați din cînd în cînd și scriitori, ar trebui să se găsească în orice școală. Te sinucizi cultural și chiar economic dacă-ți crești noile generații în felul acesta. Nu-i de mirare că la orice barometru cultural ieșim mereu în colțul rușinii. Școala de azi e, din păcate, un mausoleu al ratărilor de mîine.

Binele și împlinirea nu pot fi despărțite de cărțile deschise încă din primii ani de viață. E vital să-i oferi unui copil hrana de care are nevoie, nu să i-o tot subțiezi, precum măgarului din povestioară, sau, și mai rău, să-ți treacă prin minte că i-ai putea-o înlocui complet cu altceva, pasămite cu vreo tastatură. E destul să intri în orice librărie, în spațiul destinat copiilor, ca să înțelegi că orice micuț se simte fericit acolo. Își dorește cărțile, le atinge, încă înainte de-a le deschide începe să-și înflorească în minte povestea. Doar că atît el, cît deseori și părinții, ba chiar și profesorii sînt derutați de copertele care mai de care mai atrăgătoare, de titlurile care conving, de numele sonore, mai toate englezești, de prezentările care parcă strigă să cumperi neapărat cartea cu pricina, iar nu alta. Librarii, de cele mai multe ori, nu pot orienta cititorii. Prin urmare, dificultatea e ce carte să alegi fără să dai greș, căci și-n literatura pentru cei mici, sau mai ales în literatura destinată lor, găsești splendoare, fantezie fără limite, stil, ingeniozitate sau experiment. Iar dacă volumul este ilustrat, te poți bucura și de viziunea unui artist sau a altuia.

Cum iei din raft cartea potrivită și nu una inferioară sau proastă de-a dreptul? La întrebarea aceasta mi-e greu să răspund, pentru că literatura contemporană pentru copii nu are parte de receptare, nu este premiată, nu e în atenția criticilor. Blogger-ii sau youtuber-ii care o au în vedere sînt mai ales copii, deci judecățile lor nu țin de un cadru mai larg, de un context cultural, să zicem, ci numai de gust. Ei nu pot aprecia volume ca Tropice tîmpe, de pildă, de Florin Bican, o bijuterie postmodernă, ludică, rafinată și intertextuală, sau Cei trei măgăruși și cartea fermecată de Gabriel H. Decuble, o țesătură ingenioasă, în care ghicești cultura clasică latină, sau O istorie secretă a Țării Vampirilor de Adina Popescu, care nu, nu-i despre vampiri (abia dacă apar în carte și sînt... vegetarieni), ci despre revalorificarea folclorului autohton într-o mare desfășurare satirică, gratuită și, de asemenea, postmodernă (apar zmei care-s șoferi de TIR,  pricolici rătăcind în orașe, ingineri de povești, zîne care au școli, Greuceanu trăind într-o mahala, Ileana Cosînzeana mare amatoare de modă, Sfînta Vineri, un Făt-Frumos pasionat de reviste glossy și mulți alți eroi atipici). Cărțile acestea, ca destule din literatura recentă, de la Enciclopedia zmeilor de Mircea Cărtărescu la, să zicem, Val și Cetatea Sufletelor de Ana Alfianu sau Plictisitoarea vacanță de vară a fraților Rățoi de Dan Coman, au marea calitate de-a se adresa atît copiilor, cît și celor mai rafinați cititori. Ele sînt aidoma unei pînze pe care vezi, mai întîi, o imagine, ca apoi să descoperi în adîncime o alta, surprinzătoare, neașteptată. Plăcerea lecturii vine atît din primul nivel al textului, cît, mai ales, din complicitatea culturală. Prin urmare, critica literară, atîta cîtă mai există, n-ar trebui să ignore volumele pentru copii, ci să le integreze și să le discute adecvat.

Cititorii nu apar din nimic, ei se cresc. Culturile care-și permit să n-o facă sînt, fie că o știu sau nu, pe cale de dispariție. Aș vrea, de aceea, să existe cărți în orice loc unde sînt copii, manualele să semene mai curînd cu niște antologii de texte decît cu niște demonstrații sterile, iar plăcerea lecturii și educația culturală să fie prioritare în școală. Cînd toate acestea se vor întîmpla, cărțile superbe pentru cei mici pe care le scriu atîția scriitori români contemporani vor avea sigur o mare căutare.

Ioana Nicolaie este scriitoare. A publicat mai multe cărți și pentru copii printre care Aventurile lui Arik, Ferbonia, Vertijia, Spionul Kme.