Măcar locuim împreună

14 aprilie 2010   Tema săptămînii

Dacă trăieşti în România, ai în jur de 30 de ani şi nu eşti căsătorit(ă), deşi cîştigi bine spre foarte bine, pentru campaniile de marketing sau de publicitate eşti virtual inexistentă. Pînă de curînd, reclamele de la televizor erau aproape în exclusivitate dedicate „persoanelor de 25-45 de ani, mediu urban, cu sau fără copii, căsătorite“. Mai nou, se pare că unii oameni din companii şi-au revizuit puţin „publicul-ţintă“, făcînd loc unei noi categorii de interes: „persoane căsătorite sau care măcar locuiesc împreună“. Nu ar fi prima dată cînd oamenii din birourile de marketing ale companiilor sau din agenţiile de publicitate ignoră anumite categorii de public – cîte reclame dedicate ascultătorilor de manele aţi văzut (în afară de cele făcute de cîntăreţii de gen înşişi)? De data aceasta însă, am rămas chiar în urma legislativului; descoperim acum o categorie ce – ca o recunoaştere publică a amplorii fenomenului – a fost oficial introdusă în recensămîntul din 2002 sub denumirea de „concubinaj“. La vremea respectivă, doar 3,8% dintre români îşi declarau acest statut. Un procent mic faţă de cîte cupluri de români se presupune că preferă acest tip de relaţie în realitate (pînă la de 10 ori mai mult printre cei între 25 şi 35 de ani), dar justificabil pentru un statut nou, abia legitimat şi scos „din gura lumii“ şi din asumarea căruia e încă greu să vezi vreun avantaj. În plus, nici nu ne prea place cuvîntul „concubinaj“, cu aura sa desprinsă din jurnalele de ştiri senzaţionaliste – ştiu oameni care, decît să declare că trăiesc „în concubinaj“, mai degrabă ar da urgent o fugă la Oficiul Stării Civile, deşi mai speră să nu fie găsiţi acasă la următorul recensămînt. Pînă una-alta „măcar locuiesc împreună“.

Ce se ascunde însă în spatele acestui „măcar“? Un „nu sînt căsătoriţi încă“, doar o amînare a căsătoriei, o etapă intermediară, sau chiar nu mai vor românii să se căsătorească? E căsătoria în pericol, aşa cum se vehicula în cîteva articole din presa ultimilor ani, şi sînt cei 200 de euro de la stat suficienţi pentru a o salva? Conform datelor Institutului Naţional de Statistică, începînd cu 2003, numărul căsătoriilor a reînceput să crească, ceea ce s-a schimbat e vîrsta medie la prima căsătorie: în medie, femeile românce se căsătoresc acum la 26 de ani, tot în medie însă au primul copil la 25. Dacă ar fi să ne luăm după medii deci, ne căsătorim abia după apariţia primului copil. Şi, cu siguranţă, există numeroase cazuri în care aşa se întîmplă. Dar printre cei care „locuiesc împreună“ există mai multe tipologii.

Genul „Sîntem încă prea tineri“ şi genul „Nu sîntem încă pregătiţi“, care se confundă pe alocuri şi apar, de obicei, din necesitatea unui răspuns la întrebările insistente ale rudelor mai în vîrstă şi ale prietenilor deja căsătoriţi „Şi voi, cînd...?“. În cazul primului gen, cu siguranţă problema nu se pune neapărat în termeni de vîrstă – nu e chiar ca în cazul majoratului, să ajungi, vrei, nu vrei, la vîrsta căsătoriei, ci mai degrabă e vîrsta impusă ca normă în cercul de prieteni: cînd toţi cei din jur încep să se căsătorescă şi discuţiile se învîrt doar în jurul „cererii“ şi a aranjamentelor de nuntă, presiunea e mai mare decît cea a cicălelilor părinţilor.

Genul „Ne e foarte bine aşa“ şi genul „De ce să stricăm ce avem deja“ apar de multe ori ca reacţie la experienţele celor din jur: om fi scăpat de gura lumii, dar nu scăpăm uşor de tras cu ochiul la ce li se întîmplă celorlalţi. Şi, cînd o mare parte din prietenii tăi au trecut printr-un divorţ înainte de 30 de ani, şi asta nu mult după căsătorie, e mai greu să ignori teama că, odată cu semnarea hîrtiilor, relaţia se va schimba sau gîndul că viaţa, cu provocările şi aventurile ei, se sfîrşeşte odată cu căsătoria.


Pe lîngă aceste genuri, vechi de cînd lumea, sînt cîteva mai noi şi din ce în ce mai întîlnite: „O să ne căsătorim cînd apar copiii“ şi genul „Urăsc nunţile“ – care nu sînt neapărat împotriva căsătoriei în sine, ci a modului pre-ambalat în care li se pare că se consumă această ceremonie pe care o vor în continuare romantică. Dacă se căsătoresc, şi mulţi o fac, vor să o facă în felul lor: într-o vacanţă într-o locaţie exotică unde dau din întîmplare peste un birou de căsătorii de urgenţă sau singuri la Starea Civilă cu martori convocaţi în ultimul moment; sau găsiţi la faţa locului, anunţîndu-şi famiile ulterior şi păstrîndu-şi numele de dinainte de căsătorie (ceea ce le dă dureri de cap celor în faţa cărora ajung la un moment dat să îşi declare copiii şi pentru care faptul că părinţii au nume diferite înseamnă un singur lucru: „deci nu sînteţi căsătoriţi“), înlocuind nunta cu un chef pe plajă, sau alte opţiuni care să le reflecte mai mult personalitatea. Cu ei şi cu cei mai sus amintiţi, nu instituţia căsătoriei e în pericol, ci mai degrabă firmele organizatoare de nunţi ar trebui să-şi facă probleme. Cei care răspund cu convingere „niciodată“ la întrebarea „Voi cînd aveţi de gînd să vă căsătoriţi?“ şi cei care au trecut o dată prin asta şi preferă să nu repete experienţa nu sînt nici ei atît de numeroşi încît să devină o ameninţare pentru cei care încearcă să apere „Instituţia“. Şi pot să stea liniştiţi şi în privinţa celorlalţi, se căsătoresc mai tîrziu şi în felul în care vor ei. Majoritatea ajung să se căsătorească, iar pînă atunci măcar locuiesc împreună.

Mihaela Ţânţaş este Strategic Planner la Saatchi & Saatchi şi masterand în antropologie la SNSPA.

Mai multe