Mă mir şi mă întreb
Aşa s-a potrivit, ca în ziua de 1 aprilie, să încep să mă gîndesc la încredere. La români, 1 aprilie e Ziua Nebunilor, la alţii, se confundă cu Ziua Inocenţilor, dar oricum s-ar numi, luna debutează cu un timp al jocului, al păcălelii, e un fragment de lume pe dos, în care lucrurile nu sînt aşa cum par şi în care nu e bine să te superi pe ce ţi se întîmplă, ca să nu se petreacă de-adevăratelea. Aşadar, s-ar părea că înţelepciunea populară recomandă să nu te încrezi în ce ţi se spune sau face şi să nu reacţionezi, dacă vrei ca lucrurile să nu devină realitate, altfel spus, neîncrederea te protejează.
Mă mir, aşa cum de altfel nu încetez să o fac de decenii, de cînd meseria de etnolog mă confruntă cu realităţile contradictorii ale vieţii rurale româneşti. Păi, dacă mentalitatea colectivă tradiţională prescrie neîncrederea, cum se face că în satul vechi relaţiile între oameni se construiau exclusiv pe încredere? Cum de puteai avea încredere în vecin într-atît încît să îl ajuţi cu munca şi cu timpul tău, la nevoie, avînd garanţia (neverbalizată vreodată) că, la prima chemare, ajutorul îţi va fi oricînd întors? Cum se petreceau lucrurile în interiorul familiei extinse, al neamului, în aşa fel încît să poţi fi încredinţat că nici un copil sărman sau orfan nu va rămîne pe drumuri, pentru că întotdeauna li se va fi găsit un cămin într-o gospodărie mai înstărită care să-i înfieze? Cum se legau fraţi sau surori de cruce prietenii între ei, doar printr-un simplu ritual simbolic, cu credinţa că legătura se va prelungi şi dincolo de moarte, în lumea cealaltă, unde se vor întîlni şi se vor sprijini în continuare? Cum de se încheiau afaceri şi înţelegeri importante prin exclusiva pecetluire cu aldămaşul (în treacăt menţionez că, adesea, acest pahar de vin sau ţuică era numit „cinste“ sau „cinstire“)? Şi – dacă tot am ajuns la cuvinte – nu pot să nu amintesc că inelele de logodnă în satul vechi se numeau inele de credinţă. La aromâni, existau cuvinte misterioase, al căror înţeles încă nu a fost unanim decodat de către lingvişti, cum ar fi jurămîntul Besa-besa: în fapt, puteai avea încredere absolută în orice înţelegere care se încheia cu o strîngere de antebraţ şi cu vorbele besa-besa; prin ele, rămîneai sub jurămînt pînă la sfîrşitul vieţii. Toate aceste forme de încredere necondiţionată constituiau norme morale care puteau fi subsumate unui cod sui generis al onoarei, în care vorba, gestul sau obiectul simbolic însemnau mai mult decît un jurămînt sau o semnătură pe un contract. De fapt, cred că cel mai important element în acest joc al încrederii şi al onoarei, în lumea satului vechi, rămîne totuşi grupul social. Înţelegerile de orice fel se pecetluiau sub ochii celorlalţi, întreg satul putea depune mărturie la o adică, dacă contractul nescris nu va fi fost respectat. Mărturia devine astfel garanţia respectării normei. Şi cît de importantă este în acest caz responsabilitatea martorului!
Aşa funcţiona satul vechi. Satul nou în România funcţionează „folcloric“, mai precis – cum consemnează o zicere de pe la noi – „astăzi lumea-i cum o vezi, la nimeni să nu te-ncrezi“. De aceea, printre altele, meşteşugarii ţărani excepţionali nu reuşesc să mai propăşească prin meserie. De curînd, am aflat de ce olarii cunoscuţi dintr-un sat de lîngă Bucureşti nu reuşesc să se unească într-o asociaţie profesională, pentru a profita de posibile contracte de vînzare cu magazine de profil din Capitală: pentru că nu au încredere, nici unii în ceilalţi, nici într-un contract care presupune munca în avans şi apoi primirea banilor exclusiv pe măsura vînzărilor, nici în posibilii cumpărători de la oraş. Şi atunci, preferă să aibă încredere doar în ei înşişi şi în căile bătute; încarcă carul de două ori pe an şi pleacă la drum ca pe vremuri, pe drumul oalelor, un soi de drum al oaselor, către satele fără olari, care au nevoie de vase pentru posturi şi pomeni. Doar că, acolo, oamenii nu se mai încred nici măcar în obiceiurile moştenite şi preferă să cumpere vasele chinezeşti din plastic, colorate, ieftine şi rezistente. „Chinezii sînt de vină“, spun olarii români, iar fiii lor preferă să lucreze cu ziua pe unde apucă.
La oraş, promisiunea şi cuvîntul de onoare mai funcţionau încă pe la începutul secolului trecut, ca garanţie a sincerităţii sau a respectării unei înţelegeri. Ba chiar şi aldămaşul, sau jurămîntul la icoană. Astăzi, în schimb, spre deosebire de uzanţele actuale din ţările vecine, la noi nu sînt suficiente semnăturile olografe la încheierea unui contract, e nevoie musai şi de o ştampilă oficială. Adaug că, din cîte ştiu, ştampila unei instituţii poate fi comandată de oricine, la orice atelier de profil şi în oricîte exemplare… Zilnic aflăm de pe toate canalele de comunicare că a scăzut nivelul de încredere în ceva, în politicienii români şi în soluţiile lor, în bănci, în şcoala şi medicina din România, în UE şi în viitorul ţării. Şi ca să închei fără să mă mai mir şi fără să mă supăr, citez dintr-o inscripţie descoperită de curînd pe uşa unui birou de contabilitate (in good English, of course) „In God we trust. All others must pay cash.“
Ioana Popescu este etnolog.
Foto: V. Dorolţi