Lustraţia media nu va întîrzia să dispară

5 aprilie 2010   Tema săptămînii

Personal, trec printr-o perioadă de purificare media. Asta după ce luni şi ani de zile, fiind în situaţia de a scrie zilnic o cronică TV, am stat cu ochii aţintiţi în televizor, urmărind giumbuşlucurile unor personaje publice „din toate domeniile de activitate“, vorba limbii de lemn. Acum însă, de vreo jumătate de an, m-am cam lăsat.

Televizorul a cam devenit un soi de mobilă inutilă. E o situaţie oarecum similară cu lăsatul de fumat. Îţi vine cheful să-ţi mai aprinzi cîte-un Dan Diaconescu, să mai pufăi un Gigi Becali, dar tragi un fum şi ai o senzaţie de greaţă. Mă simt mult mai bine în starea asta de dezinformare profundă legată de viaţa şi activitatea unui Dan Diaconescu, ca să dau doar un simplu exemplu. Se mai întîmplă să vină vorba în cîte o conversaţie uşoară, de birou, despre o domniţă din show biz, care şi-a montat un sîn mai performant în sutien şi se lăuda exagerat cu asta pe un post de televiziune sau despre cutare politician, care a declarat despre nu ştiu care altul că „e idiot“, dar nu mă mai las impresionat. De fapt, nu mai am nici un chef să mă indignez în faţa mitocăniei, a prostului gust devenit politică de marketing, a awareness-ului de mahala pe care mai toţi cei care se cocoaţă pe scenă publică s-au prins că e profitabil să-l practice utilitarist. Mai mult, am început să fiu extenuat de indignare. Şi cred că, într-un anume fel, aici e de fapt problema: în acest cuplu tradiţional mitocănie-indignare, care a ajuns să funcţioneze defectuos în spaţiul public şi mai ales în forma lui agravată, care e media. Într-o logică firească, indignarea sancţionează mitocănia în vederea izolării şi eliminării ei; e un soi de anticorp al spaţiului public cu funcţie sanitară. Încet, dar tenace, indignarea ar trebui să elimine din organismul spaţiului public temele şi personajele nocive, viruşii şi microbii periculoşi. Ei bine, problema e că, într-un mod pervers, indignarea a ajuns cumva să întreţină şi să multiplice mitocănia. Cel care se indignează, care sancţionează excesul temelor de mahala, ieşirile argotice din ce în ce mai obraznice sau abundenţa de personaje mizerabiliste nu mai contribuie la curăţirea spaţiului public, ci dimpotrivă, creşte notorietatea viruşilor şi le întăreşte vitalitatea şi îndreptăţirea în a se exprima. În plus, le rafinează stilistica.

Indignarea provocată metodic, programat, cu ochii pe cifrele de audienţă, a devenit tehnică de marketing. Şi-atunci lucrurile se complică instantaneu fiindcă ajungem să ne uităm descumpăniţi la organismul media ca nişte doctori la o boală auto-imunitară. Cu cît te indignezi mai abitir, cu atît creşti vitalitatea mitocăniei. Dacă taci, ea creşte oricum purulent. Aşadar, orice-ai face, n-ai scăpare şi, prin urmare, dacă îţi vezi de treabă şi întorci spatele fenomenului măcar îţi protejezi nervii, retina şi timpul. Viitorul, aşa cum îl estimez eu, nu e nici pe departe sumbru, ci doar inevitabil: spaţiul public se va parcela fin, va deveni targetat şi fluctuant, iar feliile care nu se vor atinge se vor suprapune parţial. Vechiul spaţiu public burghez de tip modern, baza discuţiei pentru o societate civilă omogenă şi relativ coerentă, e deja istorie. Azi, dar mai ales mîine, spaţiul public este şi va deveni o multitudine de spaţii semi-private targetate comercial pe baza unor studii şi sondaje actualizate permanent, referitoare la gusturi, life-style-uri, valori comerciale, obiceiuri de consum etc. Undeva la marginea acestui cîmp întins de parcele cultivate cu tot soiul de buruieni pop ori cu plante exotice exclusiviste va exista un scuar de cîţiva metri pătraţi cultivat cu probleme de interes general. Doar aici, în acest spaţiu public îngust şi bine delimitat, indignarea va mai avea şi rost şi, sper, efect.

În rest, a te enerva din pricina mitocăniei personajelor care defilează pe la Capatos prin emisiune sau a limbajului elegant de cîrciumioară al unui Sică Orban este/va fi doar un consum inutil de vorbe şi nervi. Acum, gîndind retrospectiv şi oarecum nostalgic, poate că merită regretate vremurile în care Andreea Marin aduna puncte de rating în platoul de la Surprize, surprize, iar Mihaela Rădulescu îl flata stîngaci pe Gabriel Liiceanu în platoul emisiunii sale de la B1 TV, încercînd să-i dea o replică concurentei sale directe şi punctînd ostentativ pe ideea că e o vedetă care a auzit de Heidegger. Fireşte, nu mă dădeam în vînt după genul acela de show-uri, dar poate că erau totuşi întrucîtva mai onorabile decît Plasa de stele a lui Dan Negru sau foiletoanele policier cu Elodia.

Alin Ionescu este jurnalist la Academia Caţavencu.

Mai multe