Luptă și distracție
De fiecare dată cînd are loc un protest important în piața publică, mai devreme sau mai tîrziu el va fi decredibilizat ca fiind neserios, frivol, nesemnificativ... Ergo „nelegitim”. E aceeași metodă simplă și eficientă cu care manifestanții din Piața Universității 1990 au fost tratați drept „golani” și „drogați”, iar cei din Piața Victoriei 2018 drept „tefelei” (formulă ironică pentru TFL – „tineri frumoși și liberi”), chipurile prea naivi și exaltați ca să înțeleagă semnificația modificărilor de legislație contra cărora militau. În acest fel, reprezentanții oricărei categorii sociale pot fi trimiși în derizoriu, pe motiv că nu se arată suficient de gravi și impregnați de tensiunea protestului. Șomerii și pensionarii? Vin în piață că n-au de lucru! Corporatiștii? Vin numai seara și-n week-end, așa, de promenadă... Membrii galeriilor de fotbal? Ăștia caută ceartă cu jandarmii, se știe! Cutare prea arată hlizit, cutărică suflă-n vuvuzea (ce caraghios!), cutărescu bate cu sticla de plastic în asfalt (așa, ca un copil fără minte). Păi, ce proteste-s astea?
Eficiența maximă a acestei argumentații a fost atinsă în mai 2010, la unul dintre cele mai mari proteste sindicale. Atunci, cei aproape 40.000 de sindicaliști veniți din toată țara în Piața Victoriei să denunțe abuzurile Guvernului au comis o greșeală de neiertat: s-au prins într-un mare dans al pinguinului! (Ne putem închipui că, după mai multe ore de stat în picioare la miting, în urma altor ore de șezut în autocar, militanții cu șepcuțe și steaguri au simțit nevoia să se dezmorțească...) Instantaneu, pozele și filmulețele Pinguinadei sindicale au năpădit mediul online și au generat tipicele comentarii despre „neseriozitate” și „infantilism”. Brusc, revendicările au fost uitate, negocierile liderilor au fost zădărnicite, acțiunea a rămas consemnată ca un fel de cadril popular. Unul dintre cei mai respectați jurnaliști observa atunci, într-un articol de pe site-ul Deutsche Welle, că „aspectul carnavalesc, de petrecere, a dus în derizoriu ceea ce ar fi trebuit să fie un protest autentic şi oportun împotriva clasei politice din România”. Or mie, unuia, tocmai acest mare dans în șir indian, cu aparența lui ritualică, îmi apare a fi o marcă a autenticității! Și tocmai acest caracter carnavalesc, hedonist și frivol îmi pare a fi desăvîrșit contestarea în ansamblul ei. Fronda e completă tocmai prin acest tontoroi bătut pe locul simbolic al Puterii: sub ferestrele ștabilor din Palatul Victoria.
Și mai există o nuanță. Gestul ludic al sindicaliștilor nu era complet gratuit ca mesaj. Melodia populară a dansului, instrumentală în original, primise un text ad-hoc: „Un pinguin conduce guvernul / Și totul se mișcă greu, greu, greu! / Un pinguin ce aduce infernul, / Dar se crede mare zmeu, zmeu, zmeu...”. Desigur, era vorba de „Boc, Boc, Boc”, prim-ministrul de atunci, învinovățit că, sub el, „totul stă pe loc, loc, loc”. Iată-ne, deci, în tradiția satirică a grupurilor de umor și a teatrului de revistă. (Ni-l putem închipui pe Constantin Tănase tresăltînd la rîndu-i sub lespede.)
Ca parte a educației noastre civice, n-ar strica să ne cunoaștem dreptul de a protesta ludic, să fim conștienți de faptul că distracția este o formă a criticii sociale (poate cea mai înaltă), că frivolitatea nu slăbește, ci amplifică, în mod subtil, contestarea politică. Da, toate acțiunile de protest importante, precum Maidanul, Occupy-ul sau a noastră Golaniadă din ’90, au perioadele lor de „platou”, cînd scandările își potolesc vehemența și dobîndesc o tonalitate jucăușă, cînd etosul protestatarilor atinge faza de sociabilitate mondenă, chiar de divertisment. Tensiunea e înlocuită de frondă, care, paradoxal, ustură mai rău acolo unde lovește. Între luptă și distracție există o complementaritate fluidă, greu de deliberat în sentințe categorice. Gavroche cîntîndu-și refrenele „neserioase”, în timp ce încasează glonț după glonț, constituie figura mitologică a revoluționarului frivol.
Printre lecțiile din manualul de manipulare figurează pesemne și aceea de a răsturna sensul acestor manifestări festiv-carnavalești. O posibilă lecție dintr-un necesar manual antimanipulare ar fi tocmai aceasta pe care îmi îngădui să o schițez acum: anume că distracția nu contrazice protestul, ci îl potențează. Ca exemplificare, să ne amintim cîteva dintre ritualurile „neserioase” ale Golaniadei din primăvara lui 1990.
Unii dintre manifestanți se găteau anume, puneau hainele cele bune „de oraș”, ca pentru o seară la Operă. Mersul în Piață era un prilej de paradă și pentru membrii neotriburilor juvenile, cu cochetăria specifică fiecăruia: geci de piele și bocanci pentru rockeri, lanțuri și ținte pentru punkiști și coliere pentru folkiști și hippioți, chimire și cojocele pentru ligarzii lui Munteanu. Se cînta cu chitări în preajma corturilor (mai tîrziu și în Balcon), se făceau miștouri sponane, se improvizau momente comice, precum cel al scuturării cheilor în momentul evocării lui Iliescu (cu legenda „Pleacă de la Cotroceni și-ncuie după tine”) sau al asumării titlului de „golan” (jignire-gafă a aceluiași lider), prin insigne și cocarde handmade. Nu venise încă moda A4-urilor cu mesaje individuale, așa, ca pentru selfie. Era mai multă oralitate, sloganurile se făceau pentru a fi scandate, nu sharuite pe Facebook. Pancartele erau rare și se lucra la ele zile întregi, cu pensule și vopsele, pe suluri imense de pînză. Se cînta și se dansa mult, erau parodiate cîntece la modă precum „Lambada“. Unul dintre imnurile „golanilor” era o pastișă a unui vechi cîntec de beție: „Noi de-aicea nu plecăm, / Nu plecăm acasă, / Pînă nu ne-om îmbăta / Și-om cădea sub masă” își schimbase ultimele versuri în „Pînă nu vom cîștiga / Libertatea noastră”.
Bișnițarii, mai ales cei romi, sînt văzuți ca o pată întunecată de către presa răuvoitoare a vremii. Lumea micilor întreprinzători din Golania, care le furnizau protestatarilor covrigi, țigări, răcoritoare și sticle de bere, formează o rețea întreagă de mic comerț, la limita traficului. Rockerii au sistemul lor de troc (discuri, casete, tricouri, accesorii etc.). Am adunat mărturii despre o fetiță din blocul „Dunărea“ care cobora zilnic cu clătite calde. Încă mai circulă un mit urban, neverificat, dar semnificativ, despre un îmbogățit al tranziției care și-a pornit înavuțirea vînzînd mici manifestanților. Nu lipseau coțcarii cu alba-neagra și nici „fazanii” care să intre în joc.
În timpul cercetării mele de memorie socială despre protestele din ’89-’90, unul dintre cei mai credibili subiecți mi-a raportat un germen de frivolitate tactică existent încă în după-amiaza lui 21 decembrie 1989, înainte ca Revoluția să intre în faza de represiune sîngeroasă. Un moment de amuzament general, înnobilat de ingeniozitatea frondei spontane, a fost atunci cînd s-a auzit lozinca scandată, preluată apoi în cor: „Ceaușescu, fii boier, ia-te după Honecker!” (referire la Erich Honecker, liderul comunist al Germaniei de Est, care tocmai demisionase).
Florin Dumitrescu este scriitor, doctor în socio-antropologie. Ultima carte publicată: Publi-Cetatea. Branduri de poveste, Integral, București, 2019.