Lung e trenul ghiurghiuliu

Aveam zece luni şi fusesem pus în valiza de carton a tatei, deschisă larg, sus, printre bagaje. Se pare că am fost foarte cuminte, dar eu nu pun mîna în foc. Maică-mea mi-a relatat că n-a dormit toată noaptea, dar nu se împăunează cu asta pentru că, oricum, nu putea dormi din cauza aglomeraţiei. Tren direct (personal) către Tulcea nu exista, aşa că făceau schimbul la Medgidia, unde aşteptau legătura de dimineaţă. În total, dura cam opt ore pînă ajungeam în gara Cataloi, la alţi patru kilometri de casa bunicilor. De unde ştiu asta? Păi, aici intervine prima mea amintire. (Pe bune, e prima şi cea mai veche.) Mă revăd într-o cămăruţă cu geamuri înalte şi îngheţate, lîngă o sobiţă de tuci, mama chinuindu-se să-mi bage în gură, cu linguriţa, gălbenuşul unui ou. Ghinionul ei. Nu sufeream gălbenuşul moale şi rece. Văd şi acum lumina dimineţii, să fi fost şase, şase şi ceva, văd florile de gheaţă şi simt şi acum mirosul frigului şi duhoarea de cocs a sobei. Ei bine, asta era gara Medgidia, prin care aveam să trec de multe ori, pînă în 1964, spre vacanţă, spre libertate. Dar de atunci, din iarna lui 1957, ţin minte panica pasagerilor care alergau pe lîngă scările înalte ale vagoanelor, căutîndu-şi locul contra-cronometru, în aerul subţire, tăios.

Încet, cu vîrsta, am prins curaj şi am scos capul pe fereastră. Locomotiva care pufăia era magică, iar stîlpii care se perindau, făcînd valuri cu liniile de curent, mă ameţeau. Atunci am învăţat pe pielea mea că funinginea de la locomotive nu e bună în ochi. În ciuda usturimii şi a compreselor, nu mă dădeam bătut. Ajunsesem la concluzia că aşa trebuie să fie cu trenul. Partea cea mai neplăcută în copilărie era durata drumului, plictiseala. Fiecare pufăit, şuier sau ţăcănit al şinelor (te-duc-te-aduc) e separat de semenul său printr-un infinit de secunde de plictis. Raiul bunicilor avea, deci, un purgatoriu numit tren. Într-o bună zi, raiul acela s-a închis.

Dar exact atunci au început călătoriile spre mare. Părinţii mei divorţaseră, iar eu mă plictiseam de moarte. Drumul spre mare promitea să fie plin de farmec. Apăruseră primele locomotive Diesel, dar nu mă bucuram de ele. Călătoream tot noaptea, într-o înghesuială de nedescris, cu personalul, că era mai ieftin. La lumina unor faruri răzleţe, vedeam podul de la Cernavodă, dar eram deja prea obosit ca să mă bucur. Ajungeam dimineaţa în Constanţa, năuc de somn, şi căutam camere prin Mamaia sau, mai tîrziu, prin Eforie, de la prima oră, să nu pierdem plaja: cinci minute pe stînga, cinci minute pe spate, cinci minute în apă – groaznic!

A treia perioadă a venit odată cu călătoriile către Iaşi sau Ardeal. Îmi redescoperisem tatăl şi plecam deseori singur. Eram adolescent şi citeam pe rupte. Acceleratul de Iaşi întruchipa o rachetă în care timpul copilăriei se condensase brusc. Nici n-apucam să deschid cartea că trecea conductorul: „Capăt de linie, Iaşi!“ Cititul în tren a fost izbăvitor. Sînt un om neliniştit. Statul în tren îmi dă fiori. Cărţile, însă, erau salvarea. Ajungeam întotdeauna la destinaţie cu un nou volum în cap. Dacă nu mă înşel, pe drumul Iaşiului am devorat un volum de povestiri al unui autor necunoscut, John Cheever. Se numea Fidela Clarissa. Am fost convins că am întîlnit un mare autor. Acum se pare că da, o bunghisem. Altă dată, tot în tren (veneam din Ardeal), am coborît în Sinaia şi am descoperit la chioşc un fascicol foarte întîrziat din Povestiri ştiinţifico-fantastice, ăl de conţinea ultimul episod din Solaris. De trei luni aşteptam episodul final, eram la mare cumpănă. Kris Kelvin tocmai o pierduse pe Harey. Cenzura, zic eu, transpirase din greu la epilog. Noroc că nu se pronunţaseră, încă, „Tezele din iulie“.

Cum s-ar spune, mă împrietenisem cu trenul. Ţineam la drum lung şi ieşisem de sub tutela familiei. Iar din ’74, drumurile şi-au schimbat abrupt caracterul. Deveniseră amoroase şi poetice. Dar tot noaptea. Am străbătut ţara în lung şi-n lat, dimpreună cu generaţia ’80 şi la toartă cu naşul. O spun răspicat: cine n-a mers cu naşul nici n-a ieşit din casă vreodată. Mi-am urmat biata inimă răpusă la Buzău, Bistriţa, Timişoara, ori Bacău. Am cîntat şi am băut înspre Arad, Braşov, Cluj, Dej. Anii studenţiei au împodobit trenurile cu vîsc şi laur. Trenuri murdare, reci, fierbinţi – în 90% din cazuri, numai şi numai trenuri de noapte.

Apoi am ieşit la înaintare şi am plecat la muncă. Aş putea să vă spun cum am făcut blatul negru, cum am mers o sută de kilometri agăţat de uşa vagonului, în exterior, cum am sărit într-un marfar, cum am încurcat traseele şi am tras semnalul de alarmă, cum am rămas înzăpezit. Aş putea să produc o viguroasă, vehementă, civică critică a chefereului actual, cel mai jalnic şi lent mijloc de locomoţie. Dar dacă mă întreabă cineva ce e trenul, recunosc că pentru mine e o sală de aşteptare îngheţată, la crăpat de ziuă, unde un copil îşi înfulecă, bîzîind, oul cleios şi rece.

Florin Iaru este scriitor. Cea mai recentă carte – Fraier de Bucureşti, Polirom, 2011.