Lunarii, inima universului și fascinația ficțiunii: de unde vine curajul modernilor?

7 mai 2020   Tema săptămînii

În 8 aprilie 1610, Johannes Kepler, matematician imperial la curtea din Praga, primește un pachet trimis de ambasadorul Toscanei. În pachet se găsește un pamflet de cîteva zeci de pagini – un articol extins, am spune azi – care avea să schimbe soarta astronomiei. Anunțul stelar (publicat doar cîteva zile înainte) informează publicul european cu privire la marile descoperiri astronomice realizate de Galileo Galilei, matematician și filosof florentin, cu ajutorul unui nou instrument care „aduce planetele mai aproape”. Pachetul care ajunge la Kepler nu conține însă instrumentul-minune. Galileo trimitea exemplare din „luneta-spion” doar capetelor încoronate. Colegilor filosofi le ajungea doar cartea. În cazul lui Kepler, cartea este însoțită și de un mesaj, venit pe canale diplomatice: rugămintea de a scrie o „întîmpinare” (azi am spune: o recenzie) cărții primite – și nu oricum, ci pînă la plecarea curierului diplomatic înapoi la Florența. Kepler are ceea ce am numi azi „a very tight deadline”. Mai puțin de o săptămînă pentru a scrie Conversație cu mesagerul stelar. Cartea apare la Praga la începutul lunii mai, iar apoi, aproape imediat, într-o ediție pirat, la Florența. Semn că măcar o parte din publicul european cititor urmărea cu sufletul la gură noile descoperiri.

Personajele

Johannes Kepler este, în 1610, cel mai mare astronom al Europei. Este matematician, filosof, umanist și are la activ cîteva cărți importante, inclusiv Noua Astronomie, în care cititorul poate găsi (dacă va căuta bine) faimoasele „legi ale lui Kepler” care codifică mișcarea planetelor în jurul Soarelui. Sau Optica, lectură obligatorie pentru oricine s-ar juca cu lentile, cu sau fără intenția de a construi un instrument cu ajutorul căruia să aducă lucrurile mai aproape. Galileo Galilei este un profesor de matematică de la Universitatea din Pisa, în căutarea unui job mai bine plătit. Și el are interese filosofice, educație umanistă și ambiții mari; dar nu și publicații pe măsură. De fapt, este la prima sa incursiune în astronomie. Iar cartea sa este neobișnuită, începînd de la titlu, care poate să însemne Anunțul stelar sau – cum citește Kepler – Mesagerul din stele.

În plus, cele două personaje din povestea noastră au o istorie complicată. Nu vă plictisesc cu detalii, vă spun doar că Johannes Kepler avea suficiente motive să privească cu o anumită rezervă cererea lui Galileo, cu atît mai mult cu cît i se cerea să certifice noile descoperiri fără să fi văzut instrumentul care le făcuse.

Ochiul instrumentului și ochii minții

Dar Kepler nu are nevoie de telescop pentru a crede descoperirile lui Galileo. El știe că Pămîntul e o planetă, că imaginea tradițională a unui univers geocentric nu poate fi adevărată. Doar se trudise aproape zece ani să determine traiectoriile planetare. Pentru Kepler, Anunțul stelar nu aduce noutăți, ci dovezi. Tonul Conversației sale e cel al cuiva care vede cum cineva a descoperit, în sfîrșit, cu ochiul instrumentului ceea ce el văzuse de mult cu ochii minții. Asta nu înseamnă că Kepler nu-și dorește un telescop. Însă nu pentru a verifica ce spune Galileo, ci pentru a continua munca de observație, găsind sateliți împrejurul lui Marte, Venus și Saturn. Însă locul în care entuziasmul lui Kepler nu mai cunoaște margini este cînd descrie posibilitățile noii astronomii telescopice de a transforma ceea ce el numește „o nouă astronomie a locuitorilor Lunii, sau geografia mea lunară” într-o teorie propriu-zisă. O teorie despre structura, organizarea și locuitorii Lunii, întemeiată pe observații și dovezi „matematice” (optice). „Geografia lunii” la care face Kepler referință este una dintre cele mai curioase scrieri ale sale: Somnium, un „vis” sau o fabulă în care sufletul călătorește în cer (purtat de un demon) și vizitează lumea Lunii, descriind, cu lux de amănunte, relieful, clima și condițiile de viață ale „lunarilor”.

Ficțiune poetică și teorie științifică

Putem citi Conversația lui Kepler ca pe un superb exemplu al modului în care un teoretician își caută, își selectează (și uneori își fabrică) dovezile. Iată: unul dintre craterele Lunii desenat de Galileo îl impresionează prin regularitatea marginilor sale. Nu e asta oare o dovadă – se întreabă Kepler – că a fost făurit artificial?

„Să presupunem că există ființe vii pe Lună... Ar fi rațional să presupunem că acești locuitori sînt alcătuiți în așa fel încît să exprime caracteristicile locului în care trăiesc, și care are munți și văi cu atît mai mari decît cele de pe Pămînt. Înzestrați cu corpuri gigantice, ei vor construi proiecte la fel de mărețe. Ziua lor este cît 15 zile terestre; și suferă de călduri insuportabile. Poate că nu au suficientă piatră pentru a construi adăposturi. Poate că solul lor este lipicios, precum lutul. Atunci, planul lor de construcție ar fi următorul. Ar săpa suprafețe întinse... ascunzîndu-se în umbra mormanelor excavate. Sau și-ar construi un oraș subteran.”

Lunarii lui Kepler sînt făpturi raționale care judecă cu o ingeniozitate de arhitect care nu poate decît să fie pe placul matematicianului. Filosoful, însă, nu poate să nu se întrebe mai multe cu privire la condiția și existența lor. Și să intre astfel pe tărîmul primejdios al speculațiilor teologice. A afirma existența unor creaturi pe alte planete era infinit mai periculos, în 1610, decît a fi copernican. Și Kepler o știa prea bine. Discutînd despre sateliții lui Jupiter, spune că, auzind de minunata descoperire, i-a fost o clipă teamă că Galileo a văzut sateliți împrejurul unei alte stele decît Soarele... și că deci se pregătesc, pentru amîndoi, cătușele și celula lui Giordano Bruno. Cu zece ani înainte, Bruno fusese ars pe rug la Roma, pentru o serie de acuzații printre care se număra și aceea de a afirma existența unor „universuri” asemănătoare cu cel în care ne găsim. Și Kepler, și Galileo știu foarte bine cît de periculoase sînt, în aceste condiții, speculațiile cosmologice. Lunarii sînt foarte greu de integrat în planul Creației. În multe privințe, chiar mai greu decît universurile infinite ale lui Bruno.

Prin urmare, Galileo nu este foarte încîntat de răspunsul lui Kepler. În parte, pentru că sesizează pericolul. În parte, pentru că este revoltat de toate aceste ficțiuni poetice. Pentru spiritul de matematician-experimentator al filosofului Galilei, sofisticatele construcții speculative kepleriene continuă să rămînă niște castele în aer... Ceea ce nu-l împiedică pe Galileo însuși să se avînte pe terenul speculațiilor periculoase, mai puțin de cinci ani mai tîrziu cînd, într-o serie de scrisori, începe să explice mai-marilor zilei cum teoria copernicană (a se citi galileană) e mult mai compatibilă cu interpretarea corectă a Scripturilor decît teoria geocentrică a lui Ptolemeu și Aristotel. Ba mai insistă să și publice aceste scrisori – care vor constitui, evident, o probă împotriva lui la proces.

Căutarea adevărului și fascinația poetică

De unde le vine acestor moderni curajul? De unde tentația de a coborî din norii ficțiunii poetice și ai speculației matematico-metafizice pentru a transforma totul în afirmații despre realitate? Răspunsul simplu și tentant este că despre asta e știința. Este o căutare a adevărului. Considerente cu privire la pericolul unei teorii sau al unei afirmații nu au ce căuta în mintea savantului. El este un căutător al adevărului. Tot restul nu contează.

Dar este, oare, atît de simplu?

În fond, lunarii nu există. Și Kepler știe că dovezile pe care le poate găsi în observațiile telescopice nu sînt suficiente pentru a întemeia speculațiile sale. De aceea, Somnium rămîne în manuscris, de aceea nu ajunge, în fond, să fie niciodată altceva decît o ficțiune. Dar este tipul de ficțiune care ține în mișcare căutarea modernilor și mersul înainte al științei. Și cea pentru care filosofi precum Kepler, Galileo sau Descartes sînt dispuși să își pună în pericol reputația, slujba sau chiar viața.

În Scrisorile copernicane, Galileo dezvoltă o metafizică neoplatonică a Soarelui, „suflet” și „inimă” a universului, și încearcă să o pună în acord cu „dovezile Scripturilor”. Încercînd să arate că propriile sale construcții speculative sînt mai elegante și mai bine fundamentate decît cele ale teologilor. Pînă și la Descartes găsim ceva asemănător. Chiar dacă, prudent, acesta își întrerupe lucrul la marele tratat cosmologic (Lumea) după ce aude de condamnarea lui Galileo, în scrisori își permite să vorbească deschis. Iată-l în plină construcție speculativă cosmologico-teologică, scriindu-i lui Mersenne: 

„Am ajuns la descrierea Nașterii Lumii, în care nădăjduiesc să cuprind cea mai mare parte a Fizicii. Și vă voi spune că, acum patru sau cinci zile, recitind primul capitol al Genezei, am descoperit ca printr-o minune că s-ar putea explica în întregime potrivit închipuirilor mele, mult mai bine, mi se pare, decît în toate felurile în care îl explică interpreții – ceea ce nu nădăjduisem niciodată pînă acum”. (Corespondența lui Descartes, traducere de V. Alexandrescu & comp., vol. I, 189)

Așa cum Kepler nu își publică Visul, Descartes nu își publică Lumea, iar cînd se referă la ea îi spune „o fabulă”. Ambele scrieri sînt însă tipul acela de ficțiune „cu cheie” care exprimă gîndurile cele mai profunde și entuziasmul cel mai pur al autorilor lor. Fascinația poetică (adică creatoare) funcționează, adesea, ca motor principal în activitatea de căutare a adevărului.

Dana Jalobeanu a făcut fizică, filosofie și istoria științei, specializîndu-se în istoria filosofiei moderne și a revoluției științifice. Predă la Facultatea de Filosofie a Universității din București.

Bibliografie: Galileo Galilei, Scrisori copernicane, traducere de Smaranda Bratu Elian și Gheorghe Stratan, Humanitas, 2019

Mai multe