Luna trecută am vorbit mai puţin...
...dar s-a pus mai mult, deşi vreo săptămînă nici n-am fost acasă şi cum era să vorbesc dacă nu eram acasă? şi de-aia zic că e ceva în neregulă aici, ştiu că dumneavoastră n-aveţi nici o vină şi nici o putere, dar am zis să vă zic, ca să ziceţi mai departe cui trebuie şi poate se rezolvă, că şi pensia asta, cît să tragi de ea? mai ales dacă n-ai vorbit – că n-am vorbit, ştiu precis, de trei ori s-o fi sunat pe sor-mea, hai patru, şi de încă vreo cinci-şase ori am sunat la administrator, că şi ăla e ceva de speriat, trebuie să-i spui de o mie de ori că scîrţîie uşa de la lift, ca să cumpere nişte vaselină, că altfel ne pune nişte cote de întreţinere de ţi se face părul măciucă, dar pe ce se duc banii ăia, el ştie, da, da, da, domnule! nu vedeţi că am o problemă de factură!? nu vă mai grăbiţi aşa, că tot acolo ajungeţi, unde o să ajung şi eu mîine-poimîine, la revedere, drăguţă, ne vedem luna viitoare!
Adresa-m-aş şi n-am cui
Sîntem un popor de Florini Piersici – mai puţin farmecul. Nevorbiţi din naştere, aşteptînd înfriguraţi, pîndind, cerşind momentul în care o să putem în sfîrşit să vărsăm ce avem pe suflet, să izbucnim, să vorbim! Despre ce? Ei, Doamne, chiar are importanţă asta?
Textul de mai sus e doar un fragmenţel din miile, milioanele, miliardele de monoloage pe care mi-a fost dat (am şi eu păcate de plătit) să le aud în cele mai nonverbale împrejurări cu putinţă, cum ar fi statul la coadă să plăteşti o factură. Aştepţi să-ţi vină rîndul, spui „Bună ziua!“ sau „Sărut-mîna!“, că aşa e frumos, dai factura şi banii, omul sau femeia de la ghişeu face ce are de făcut, îţi dă chitanţa şi restul, dacă a umblat pe la cursuri de relaţii cu clienţii îţi zice ceva de genul „Vă mai aşteptăm, la revedere!“ – dacă nu, nu, tu iei hîrtia şi banii, zici şi tu „La revedere“ şi gata. Dacă nu intervine nici un incident (de pildă, nu-ţi dă restul bine), alte cuvinte n-ar prea avea de ce să se audă.
Asta-i culmea! Păi, dacă nici la ghişeu nu vorbesc, unde să vorbesc!? Pe stradă, singur, ca nebunii!? Şi-aşa ne-au făcut ăştia figura şi au băgat bancomate şi aparate de-alea la care poţi plăti facturi, o fi elegant, nu zic, o fi progresist, da’ nu mai ai şi tu cu cine să schimbi o vorbă, că doar n-o să vorbeşti cu aparatu’, Doamne, iartă-mă!
A! Nu, că vă aşteptaţi să mă iau de talk-show-uri, unde se bate apa-n piuă pînă se crapă piua. Dar bîrna din ochii noştri? Ăia care apar pe sticlă de unde se recrutează, nu tot din poporul ăsta nevorbit? Iau un exemplu absolut la-ntîmplare: Mariana Câmpeanu. Dacă nu era abonată la emisiunile TV – nu acum, cînd e ministru, ci aşa, în ultimii cinci ani, vorba manifestantei din 12 ianuarie 1990 –, unde credeţi că vorbea? La ghişeu la Electrica.
Vorbitul despre vorbe
Bine, o să mă iau de talk-show-uri. Prima problemă este că sînt despre nimic. Nu chiar întotdeauna, fireşte. Doar de regulă. Adică nu discuţii despre lucruri importante, care s-au întîmplat ori sînt iminente, ci discuţii despre discuţii. Vorbe despre vorbe. Cazul standard este cel al discursurilor lui Traian Băsescu. Iese omul, vorbeşte o jumătate de oră şi pe urmă – însumînd toate posturile TV –, vreme de patru-cinci ore, 15-20 de cetăţeni discută pe tema „Ce-a vrut să spună?“
Nu e, de altfel, o excepţie în peisajul audiovizual românesc. Vîrful de lance sînt „ştirile sportive“ – de pe toate posturile –, care sînt 10-15% despre rezultate, transferuri, clasamente, întîmplări, 10-15% despre ce-au spus oameni din lumea sportului despre întîmplările din sport şi 70-80% despre ce-au spus oameni din lumea sportului despre ce-au spus alţi oameni din lumea sportului. Aşa-i la noi.
Dar la ei cum e? Iată o întrebare care pare să nu preocupe multă lume la nord de Dunăre. Ce să zic, c-o să ne-nveţe americanii pe noi cum se face televiziune! Pe noi, care am inventat caloriferul. Dacă ne încordăm un pic, descoperim c-am conceput şi televizorul.
O televiziune de ştiri românească are vreo cinci-şase talk-show-uri zilnice. Asta înseamnă 150-180 lunar. Să nu-mi spuneţi că în fiecare lună, în România se petrec 180 de lucruri interesante, de interes general! Cred că 18 e deja o exagerare.
Nu-ţi rămîn decît trei posibilităţi, care, fireşte, pot fi combinate:
1. Acoperi şi evenimente externe, din toate domeniile. Dar asta înseamnă imagini preluate, invitaţi care se pricep la subiect şi, mai ales, o documentare serioasă. Una e să baţi cîmpii despre prima noapte în închisoare a lui Gigi Becali şi cu totul altceva să vorbeşti despre evenimentele senzaţionale din centrul Africii. Evident, televiziunile noastre nici nu ştiu că se-ntîmplă ceva senzaţional acolo.
2. Discuţi aplicat şi neapărat cu date noi subiecte care n-au produs un eveniment recent, dar rămîn de interes general. Dar nu atemporale şi nesfîrşite! Nu copiii străzii, cîinii fără stăpîn şi gropile din asfalt! Gazele de şist, da, însă numai dacă au apărut elemente noi.
3. Discuţia – în fapt, un interviu – se bazează pe personalitatea invitatului, care, în acest caz, de regulă, e unul singur. Ca să faci un talk-show de calitate cu Tudor Gheorghe, de exemplu, nu-ţi trebuie nici un subiect la zi. Ceea ce nu înseamnă că nu poţi aborda şi o temă fierbinte, doar că nu e obligatoriu.
Cînd ţi-o modera una...!
A doua problemă e că n-au moderatori. Moderatorul, carevasăzică, se ocupă cu moderatul. Vine unul care susţine că faza cu manualele digitale e o porcărie, cîtă vreme multe şcoli n-au nici aviz sanitar de funcţionare, vine altul care explică frumos că trebuia să le facem de mult şi că una-i una şi alta-i alta, iar moderatorul le pune întrebări, le dă cuvîntul pe rînd, are grijă să nu se-ncaiere, mă rog, moderează, nu? Nu. La noi, moderatorul e parte. Ca într-o caricatură de demult a lui Matty Aslan: un arbitru de fotbal, cu ochii sclipind şi cu braţele ridicate, strigă: „Haideţi! Acum! Sîntem în avantaj!“
A treia problemă, rezultînd parţial din primele două, e că au în total vreo 30 de invitaţi, hai, 40. Vorbesc de majoritatea discuţiilor, în ultimii 15-20 de ani. Ei s-au ales, în timp, pe baza unor criterii foarte clare: unii pentru că fac scandal tot timpul şi asta aduce rating (adică sari spectaculos de la 0,3% la 0,7%), alţii pentru că au o relaţie specială cu conducerea postului (sau pur şi simplu sînt plătiţi să vină şi să spună ce trebuie), alţii pentru că ţin morţiş să apară la TV (drept care acceptă şi invitaţii cu o jumătate de oră înainte de emisiune, cînd afli că nu vine invitatul pe care îl voiai, de fapt) şi alţii pentru că nu deranjează pe nimeni şi nu au nimic de spus despre nimic – dar dau bine în cadru, se creează impresia de înghesuială şi echilibru politic.
Cel mai tare e cînd dă peste ei un breaking news. Ţi-ai programat, bunăoară, să discuţi despre incandescenta şi inedita problemă a doctorilor care iau şapgă. Pînă cînd, tovarăşi!? Ai invitat un reprezentant al UNPNMVDŞ (Uniunea Naţională a Pacienţilor care Nu Mai Vor să Dea Şpagă), un jurnalist specialist în şpagă (sper să nu se înţeleagă greşit...) şi, fair-play, şi un medic. Dar nici n-ai apucat să bagi cartonul cu tarifele de bacşiş în spitale că – pac! – a deraiat un tren în Chitila. N-a păţit nimeni nimic, dar e supersubiect! Drept care te-ntorci imediat spre pediatru (sau neurochirurg sau oftamolog sau ce-o fi el) şi-l somezi să-ţi spună ce părere are despre mentenanţa („întreţinere“, în română, dar sună neprofesionist) şinelor de cale ferată.
Un adevăr dur: ei sînt noi
Dar încă o dată: ei nu sînt altfel decît sîntem noi. Ei sînt un extras de noi. Şi politicienii, şi moderatorii, şi „analiştii“ (mai zicem o dată: adică specialişti în analiza matematică, psihologie, IT sau scriitori de anale – că altceva „analist“ nu înseamnă), şi ajutoarele de băgători de seamă.
De-aceea au fost atît de savuroase Lumea lui Gaiţă ori sondajul cu H2O: pentru că românul moare să-şi dea cu părerea. El e incapabil să spună „Nu ştiu“, „Nu mă pricep“ sau „Nu mă interesează“. Pe el îl interesează totul, se pricepe la orice şi vorbeşte oricît de mult despre indiferent ce subiect.
Deşi, cum spuneam, luna trecută am vorbit mai puţin, o săptămînă nici n-am fost acasă, că sor-mea...
Tudor Călin Zarojanu este jurnalist şi analist media.