Luna şi doi bani jumate

24 iulie 2009   Tema săptămînii

În urmă cu 40 de ani, americanii puneau piciorul pe Lună, cîştigînd un pariu cu miză planetară. În urmă cu 20 de ani, în Estul Europei se prăbuşea comunismul. Nu e de mirare că în România anului 1969, aselenizarea americană a fost văzută nu atît ca o victorie a Statelor Unite, cît mai ales ca o înfrîngere a Uniunii Sovietice: de aceea, timp de mai multe săptămîni, în marea lor majoritate românii au fost fericiţi. Şi cum vizita preşedintelui Nixon la Bucureşti urma peste cîteva zile, românii începuseră să viseze treji " să viseze că sovieticii vor pierde în cele din urmă disputa cu Statele Unite, că ţara noastră va fi din nou liberă etc. Visuri, fireşte... Numai că visurile nu sînt inutile şi inocente din moment ce le este scris să se împlinească întocmai, fie şi după treizeci de ani. Primul contact direct al omului cu luna ar fi trebuit să semnifice o victorie a omenirii în ansamblul ei: n-a fost nici pe departe aşa! Aselenizarea a luat rapid turnură politică. Iar cei care i-au dat asemenea coloratură n-au fost (cum era normal) occidentalii, ci tocmai comuniştii, într-un efort disperat de a conjura pierderea gravă de prestigiu a sistemului lor economico-social. Deja ruşii nu mai aveau destui bani şi destulă ştiinţă ca să ajungă pe Lună. Oricum, în îndepărtata lună iulie a lui 1969, reacţiile oficiale ale diferitelor ţări comuniste la evenimentul aselenizării au prezentat un evantai pitoresc, dar care ne arăta ce forme paranoice poate lua o ideologie aflată deja în vizibilă pierdere de viteză; spectaculoasa realizare tehnică a americanilor indica faptul că balanţa globală a puterii (economice, militare, tehnice, simbolice) începuse deja să se încline, aproape imperceptibil, de partea Democraţiei. Reacţia oficială a ţărilor comuniste a arătat exact gradul de teroare, existent în fiecare dintre ele. China lui Mao, aflată în plină "revoluţie culturală", adică într-un proces avansat de auto-distrugere, nici măcar n-a menţionat evenimentul: pentru ea, performanţa americană pur şi simplu nu avusese loc. Cei mai fideli aliaţi ai lui Mao, albanezii, nord-coreenii şi nord-vietnamezii, au procedat la fel ("Care aselenizare? Nu s-a întîmplat nimic!"). Mult mai comică a fost în schimb reacţia Moscovei. Cu doar cîteva zile înainte ca americanii să atingă Luna, sovieticii au lansat şi ei în spaţiu un fel de rachetă-sondă care, bineînţeles, nu servea la nimic şi despre care nimeni nu ştie dacă a ajuns undeva sau s-a pierdut în spaţiu. N-are importanţă, unicul ei scop fusese acela de a fi concomitentă cu aselenizarea americană. Aşa că, în ziua de iulie (fatală pentru ei), politrucii de la TASS, de la agenţia oficială sovietică, au executat o echilibristică retorică dintre cele mai neaşteptate. Au anunţat adică sosirea americanilor pe Lună, dar printre rînduri, ca un fapt divers şi accidental: pe primul loc se afla anunţul lansării sondei sovietice, nouă victorie a celei mai avansate ştiinţe din lume. Logoreea intenţionat-confuză a comunicatului TASS reuşea să fie atît de confuză, încît un ascultător neprevenit putea crede că cele două lansări, din Statele Unite şi din Uniunea Sovietică, fuseseră coordonate şi că americanii au ajuns pe lună oarecum întîmplător, ca un fel de supliment ocazional al reuşitei lansări sovietice. Cu excepţia României, celelalte ţări socialiste au preluat parţial opereta sovietică, dar în ton infinit mai discret şi fără să atingă ridicolul comunicatului moscovit. S-au înregistrat în acele zile destule scrîşnete din dinţi, de la Berlin-Est la Budapesta, de la Varşovia la Sofia. Spectacolul oferit atunci de lagărul socialist arăta un singur lucru: conducătorii lui nu erau în nici un fel pregătiţi să-şi accepte înfrîngerea în confruntarea la scenă deschisă cu democraţiile occidentale liberale. În România, redevenită pentru o zi ţară normală, oamenii au asistat cu sufletul la gură la transmisia directă a debarcării americane, memorabilă emisiune realizată atunci de Andrei Bacalu. Să nu credem însă că n-au existat voci uşor discordante chiar şi la noi: cu toate că directiva venită de sus trebuia aplicată cu sfinţenie, iar ea era cea a bucuriei şi a admiraţiei faţă de cucerirea Lunii, unii nostalgici ai realismului socialist şi ai exemplului sovietic au găsit modalităţi subtile de "disidenţă". Astfel, pe un fost secretar al Uniunii Scriitorilor îl întrista faptul că oamenii au pus piciorul pe Lună: de acum încolo, plîngea el, nu vom mai putea privi cu aceeaşi romantică inocenţă spre astrul nopţii. Ca să vezi! Mi-e teamă însă că nu substratul eminescian glăsuia în aceste regrete, ci mai degrabă iritarea că americanii le-o luaseră înainte. Cînd, cu un deceniu în urmă, pe orbită fusese lansat primul satelit artificial, iar apoi Gagarin efectuase rotaţia lui extraterestră, acelaşi scriitor român plînsese de entuziasm. De unde se vede că politica se infiltrase în cele mai adînci cute ale sufletelor. N-are importanţă: de patruzeci de ani încoace, Luna ne priveşte cu aceeaşi indiferenţă, dispoziţiile sale pentru stîrnirea romantismului au rămas intacte, în ciuda celor cîteva insignifiante urme umane lăsate pe suprafaţa ei. Universul posedă alte criterii şi alte unităţi de măsură, care îl ajută să privească superior şi detaşat la bizara noastră agitaţie sublunară.

Mai multe