Luminiţe

La sfîrşitul lui octombrie, am participat la acţiunea „Profesor pentru o zi“, parte din programul „Fiecare copil în grădiniţă“, iniţiat de asociaţia OvidiuRo, ce are ca misiune să îi aducă la grădiniţă pe cei mai săraci copii din România. Am mers, împreună cu fetiţa mea de 10 ani, la o grădiniţă din satul Ticuşu Nou, Comana, jud. Braşov, şi am petrecut acolo cîteva ore cu copiii.

Grupa mare şi grupa mică ne aşteptau cuminţi, pe scăunelele aşezate în semicerc. Văzusem înainte fotografii, de la alţi voluntari care vizitaseră grădiniţe din aceeaşi zonă, cu clădiri insalubre, fără toaletă, în care copiii se spălau pe mîini într-un lighean. Grădiniţa din Ticuşu Nou arăta bine şi părea recent renovată. Dar cei mai mulţi copii nu aveau luminiţe în priviri şi nici nu zîmbeau. Aveam în minte imaginea colegilor de grădiniţă ai copiilor mei, care se întîmpină dimineaţa unul pe altul rîzînd şi ţipînd, curioşi să vadă ce jucării şi-a adus fiecare de acasă. Sau îşi oferă invitaţii tipărite la zile de naştere serbate în locuri de joacă special amenajate. De sub clopotul de sticlă al

-ului bucureştean, e greu de imaginat că există copii care nu au nici o jucărie. Pe care mamele nu îi pot duce sau aduce de la grădiniţa din sat pentru că mai au cîţiva bebeluşi de care trebuie să aibă grijă. Copii cu părinţi care nu au bani de încălţăminte de schimb sau de gustare. Copii cărora nu le citeşte nimeni acasă cărticica de seară, nu le spune nimeni poveşti şi nu le organizează nimeni petreceri pentru zilele de naştere.

Copiii de la grădiniţa din Ticuşu Nou (aş vrea să le fi reţinut numele tuturor, dar îmi vin în minte doar Andra, Maria, Nicolas şi Narcis) sînt intimidaţi la început; le citesc poveşti din nişte cărticele cu animale şi încerc să îi atrag să facem ca oaia, broscuţa sau raţa, să ţopăim ca veveriţele, dar nu participă decît cîţiva. Apoi, încet-încet, părăsesc scăunelele şi se aşază pe jos. Cîteva fetiţe se lipesc cu totul de mine şi în ochi li se aprind luminiţe. Un frate şi o soră, blonzi, cu ochii perfecţi şi albaştri, stau tăcuţi pe scăunele şi nu vorbesc deloc; nu au vorbit niciodată pe parcursul celor aproape două ore pe care le-am petrecut printre ei, citind şi învăţînd să desenăm, au rămas cuminţi, dar cu cele mai triste priviri. Am înţeles de la educatoare că sînt zece fraţi acasă, cu totul. Mulţi dintre ceilalţi copii provin din familii foarte sărace, cu mulţi fraţi, pentru care doar promisiunea tichetelor sociale de 50 lei pe lună oferite de OvidiuRo este un motiv de a-şi trimite copiii la grădiniţă. Familia pe care am vizitat-o după terminarea orelor avea şase copii, ultimii doi fiind un copil de 1 an şi un nou-născut. Mama legăna două cărucioare în acelaşi timp, cînd au venit cei doi băieţi de la grădiniţă, aduşi de o fată din vecini. Mi s-a părut indecent să fac fotografii în casa ei şi am plecat de acolo înţelegînd că o vizită la grădiniţă de cîteva ore, nişte dulciuri şi o pungă cu jucării înseamnă atît de puţin.

De zece ori pe buze,