Lumea în povești

Deseori, cînd avem impresia că cineva ne minte, zicem simplu: Nu-mi spune povești! Ca și cînd o poveste ar fi o minciună, ceva greu de crezut, ceva imposibil. Ba există și expresia: Nu-mi spune povești de adormit copiii! Ca și cînd doar copiii cred în povești. Pentru că sînt naivi, pentru că poți să-i păcălești ușor (deși copiii sînt cel mai greu de mințit, dar asta-i altă poveste!). 

Însă poveștile pentru copii, basmele, au întotdeauna un sîmbure din realitate, chiar dacă sînt pline de fantastic, de personaje incredibile, cu trei capete, care scot flăcări pe nări, care zboară, dispar, se dau de trei ori peste cap și devin altcineva, mănîncă jăratec sau vorbesc limba animalelor. La fel de bine putem vorbi, pur și simplu, despre povești adevărate pe care le spunem, le citim sau le ascultăm în fiecare zi. 

Nu știu exact care a fost momentul în care am realizat că pot cunoaște și pot înțelege lumea prin povești. Ani de zile am fost luată de val și alergam, ca orice jurnalist, după știri, declarații, informații. Dar, la un moment dat, a venit împrejurarea de care vă spuneam și am înțeles că, dincolo de toate acestea, există POVESTEA. Poate că reportajul este calea cea mai generoasă prin care jurnaliștii spun povești adevărate: viața unui om, istoria unui loc, explicația unui eveniment sau culisele unui fenomen.

Dacă nu ar fi descoperite și spuse mai departe, toate poveștile adevărate ar rămîne într-un cerc strîns, intim. Și ar fi tare păcat. Pentru că oamenilor le plac poveștile. Explicația simplă ar fi că se regăsesc în ele și învață din ele. Dar cred că nuanțele sînt mai multe și ne raportăm la povești  în fel și chip. De la „mi s-a întîmplat și mie așa ceva”, la „aș vrea / nu aș vrea să mi se întîmple”, „uite ce i s-a întîmplat”, „de ce s-a întîmplat”, „aș ști ce să fac dacă mi se întîmplă?”. Cert e că o poveste nu ne lasă indiferenți. Dorința, revolta, înțelegerea, curiozitatea, tristețea – sînt toate acolo cînd ascultăm sau citim o poveste adevărată. Adică un reportaj sau un documentar. 

Lucrurile se întîmplă, însă, dacă povestea e bine spusă și dacă e interesantă. Iar felul în care e percepută o poveste adevărată depinde și de cel care o spune, dar și de cel care o ascultă, de lucrurile care-l interesează sau de așteptările pe care le are. 

O poveste nu este, însă, poveste dacă nu are un tîlc, un sens, dacă nu ne ajută să înțelegem ceva. Ne fascinează biografiile sau autobiografiile pentru că învățăm din viețile altora cum să ajungem unde ne dorim, cum să depășim momentele de cumpănă sau cum să ne bucurăm de tot ce ni se întîmplă, de exemplu. Ne inspiră filosofia de viață a unui sportiv sau a unui inventator. Așa că și personajul – care e, de multe ori, în carne și oase, trăiește aceleași vremuri ca și noi, e celebru, dar, alteori, doar un om simplu – e și el important și are rolul lui determinant într-o poveste.

Poveștile adevărate ne ajută să găsim modele. Poveștile adevărate pot, uneori, vindeca. Ne eliberează de frici sau de complexe. Pot să ne împingă puțin mai departe. Ne rămîn în minte, ca o pildă, și reapar atunci cînd avem nevoie de ele. Psihologii chiar spun că mintea omului este în așa fel construită încît rezonează cu poveștile, le caută. Cum era cunoscuta replică din Filantropica? „Mîna întinsă, care nu spune o poveste, nu primește de pomană.” Așa e și cu reportajele. Dacă nu spun o poveste – adevărată! –, se pierd, se uită, nu contează.  

E foarte important, însă, ca reporterul să nu se lase dus de val, de emoții sau de propriile convingeri. Să încerce să fie acolo ca un povestitor bun și onest. Să nu încerce să manipuleze prin povești. Pentru că o condiție importantă pentru cel care spune povești adevărate – pentru jurnalist – e sinceritatea. Iar jurnaliștii ar trebui să nu uite acest lucru. Să nu întineze poveștile care – ce să vezi? – nu se termină niciodată. Întotdeauna se vor găsi în lumea asta povești de spus mai departe.

Liliana Nicolae este jurnalistă.