Lumea cu susul în jos

Sînt în Geneva deja de două săptămîni, dar, după vacanţa de Crăciun, întoarsă aici, în confortul şi normalitatea elveţiană, mă găsesc toată ziua cu ochii pe Facebook și pe Instagram, să văd ce mai e pe acasă. O prietenă bună, din generaţia mea, mă ţine la curent cu ce se întîmplă, îmi trimite în fiecare zi cîte 10-20 mesaje cu ştiri din cît mai multe surse, citate, relatări ale unor întîmplări prin care trec ea, colegi şi prieteni de-ai noştri. Nu face asta de ieri, de azi, ci de vreo doi ani, dar niciodată ca pînă acum nu sînt veştile de acasă mai triste, enervante, deplorabile ca acum. Şi ce mă îngrozeşte cel mai tare este că mi se pare că începem să pierdem speranţa că se poate schimba ceva şi că avem puterea să facem asta. Ca o mocirlă care ne cuprinde încet-încet pe toţi, ne macină voinţa şi ne face să ne ascundem în confortul caselor şi familiilor şi să „ne vedem de treaba noastră“.

Eu fac parte din generaţia de „decreței“, deși, drept să spun, nici nu am ştiut pînă pe la vreo 16 ani ce însemna asta. Eram mulţi, tare mulţi – clasă de liceu cu peste 34 de elevi, cîte 20 pe un loc la admiterea la facultate, scări de bloc pe care locuiau cîte 50-70 de copii. Eram atît de ­mulţi că nu era nici o problemă să găseşti în orice moment un alt copil cu care să stai pe afară, pe scara blocului sau în parc, la bănci. Nu aveam „playdate“ sau „sleep over“ aranjat în avans de părinţi şi bunici, nici unii dintre noi nu au avut bonă şi ne făceam lecţiile după capul nostru şi, pentru că nu erau telefoane mobile, ba chiar în oraşul meu, Buzău, pînă şi telefoanele fixe acasă erau un lux, plecam dimineaţa şi ne întorceam seara tîrziu. Am fost mulţi la facultate, în Regie, la cămin eram cîte cinci-șase în camere de trei-patru tocmai pentru că am fost atît de mulți, ca să intri la facultate și ca să termini trebuia să fii într-adevăr bun.

Aveam 21 de ani la Revoluţie și am fost afectată de vorbele lui Silviu Brucan, care ne dădea 20 de ani pînă vom scăpa de urmele comunismului. Și, ia uite, se împlinesc 30 de ani în curînd și noi pedalăm viguros înapoi spre comunism… chiar un vis urît.

La 21-25 de ani am fi putut noi, „decrețeii“, să întoarcem lumea cu susul în jos – mulți, tineri, deştepţi, în puterea vîrstei. De ce n-am făcut-o? Cred că sînt multe explicaţii: poate că nu am ştiut ce și cum să facem, poate ne-a lipsit un anume simț al comunităţii în care să ne unim cu toţii pentru apărarea unor idealuri și principii, poate pentru că mulți dintre noi au preferat calea mai ușoară a plecării din țară decît să ne „luptăm“ cu „ăștia“, poate că mulți au preferat să nu se „coboare“ la nivelul multora dintre politicienii post-1989 și, astfel, spaţiul politic nu s-a umplut cu oameni educaţi, minunaţi și integri, ci dimpotrivă. Și, uite-aşa, lună după lună, an după an, ne-am trezit străini în țara noastră, în mizeria de acum, în care nu ne regăsim.

Nu vreau să închei aşa, fiindcă e foarte trist, dar eu nu renunţ uşor – chiar cred că nu e totul pierdut. Dar ne trebuie multă voință, implicare, perseverență și agilitate. Voință – pentru că, dacă vrem să schimbăm ceva, schimbarea chiar trebuie să înceapă cu fiecare dintre noi, cu ceea ce facem și spunem noi: acasă, pe stradă, la serviciu, în vacanțe, la întîlnirile cu prietenii. Implicare – nu mai vreau să aud de la prietenii mei „Nu mă bag, că nu e treaba mea“, „Nu vezi că nu se schimbă nimic, aşa că de ce să merg să votez?“. Perseverenţă – pentru că e un strat gros care trebuie dat jos şi pentru că va fi descurajant pentru o perioadă, în care senzaţia va fi de „pedalare în gol“. Agilitate – pentru că va trebui să ne adaptăm din mers şi capacitatea de a contracara „armele lor“, fără prea mult timp pentru discuţii şi dezbateri. Ţara se află într-o si­tua­ţie de criză şi este vina noastră, a tuturor, că am ajuns aici, mai ales pentru că am lăsat, timp de 30 de ani, spaţiu deschis de manevră tuturor lichelelor. Dar eu cred în puterea noastră, a generaţiilor de decreței şi a copiilor noştri, de a schimba situaţia. Dacă trecem peste lehamite şi, pur și simplu, o facem. 

Lucica Mardale este directoarea Or­ga­ni­za­ției Stop TB – parteneriatul Națiunilor Unite pentru lupta împotriva tuberculozei la Geneva.