„Lumea a luat o turnură științifico-fantastică” interviu cu Constantin VICĂ

Constantin Vică este conferențiar la Facultatea de Filosofie a Universității din București. A publicat de curînd Civilizație algoritmică și viața în lumea digitală (Editura Universității din București), și volumul de poezie 20002020 (OMG Publishing). În prezent, coordonează programul de master în etică aplicată. Am vorbit despre prezent, fricile și provocările lui și despre schimbările din era digitală pe care o trăim.

Aș vrea să începem discuția noastră de la un fragment din cartea dvs.: „Internetul a pătruns în lumea umană, naturală și materială pînă s-a topit în ea. Încă nu e pretutindeni, dar va fi. La fel și computerele, în formele lor diverse. Dacă ne uităm la istoria mediilor de comunicare, Internetul, înțeles generic drept mediul prin care tranzitează și se face posibilă procesarea informației la o scară globală, este cel mai rapid în creșterea și adopția sa, depășind cu mult tiparul sau televiziunea. Telefonul inteligent, cîndva un simplu telefon mobil, este aparatul prin care Internetul capătă o adoptare și mai largă. În fundal se află conceptul care va domina știința de acum încolo: rețeaua”. E ceea ce trăim în această digitalizare permanentă o formă de SF?

Chiar și pentru oamenii de știință, ingineri sau designeri, lumea a luat o turnură științifico-fantastică. Dar accentul pică pe fantastic, fantezie, ficțiune, mai puțin pe știință. Mediul total, final și suprem de comunicare și informare, adică Internetul, a făcut posibil nu doar avansul cunoașterii, ci și indulgența ignoranței și distracția continuă a minții. Asistăm la o explozie atît a emancipării, cît și la una a pierderii controlului intelectual, a abandonării de sine viciilor gîndirii. Digitizarea, digitalizarea și conectarea în rețea nu sînt cauze directe, dar contribuie intens la o dezarticulare a structurilor lumii moderne, a categoriilor și conceptelor clare, libertăților plurale, drepturilor fundamentale și datoriilor morale născute din demnitatea umană. Cum bine observau alți cercetători, redevenim țărani medievali. Care își iau energia din reactoare nucleare sau panouri solare, care au acces la toată cunoașterea păstrată de-a lungul mileniilor, care pot învăța orice și pot călători oriunde (online, desigur, dar chiar și în lumi ficționale reale, cum ar fi jocurile), dar care devin naive ființe contradictorii, narcisici egotiști, care cred în bazaconii, sînt suspicioși față de orice nu le confirmă convingerile și incapabili de scepticism metodic. Paradox pe care-l observă mulți gînditori de peste cincizeci de ani încoace.

Dacă lumea noastră ar fi un film SF, atunci este Kin-dza-dza, iar clopoțeii din nas sînt omniprezentele noastre telefoane și reacții pe social media.

Scrieți despre schimbare ca fiind condiția lumii, cît de norocoși sîntem că o trăim și care sînt fricile pe care le naște?

Au fost norocoși cei care au văzut-o petrecîndu-se, care știu, ca heracliteeni și heracliteene, că nu se pot opune fluxului nesfîrșit al curgerii, devenirii și distrugerii. Dar acum vedem deja instaurarea unui mod de viață care nu mai are viața, așa cum e trăită, în centru. Reproșul pe care-l aducea Dilthey lui Locke, Hume sau Kant, cum că ar fi construit un subiect lipsit de sînge real în vene, prin care ar curge un „extract diluat al rațiunii”, e nimic în fața reproșului pe care-l putem aduce lumii digitale online: aceasta aproape a omorît subiectul într-o totalizare abstractizantă, în care sîntem seturi de date și populații din care se extrage, adică materie primă pentru procesarea algoritmică. Nimic viu și vital în noi, doar mecanism care poate fi prezis comportamental și reprezentare numerică în cîmpul capitalului tranzacțional. „Ce putem să-l facem să facă și cît profit aduce aceasta?” e întrebarea pe care și-o pun Leviathanii Internetului. Nu mai avem de ce să ne fie frică, pentru că totul e deja groaznic.

Războiul era și el de așteptat într-o lume în care gîndirea calculatoare a învins irevocabil. Pare că se va permanentiza starea de război, nesiguranța, „căci natura războiului nu constă în lupta propriu-zisă, ci într-o dispoziție cunoscută pentru luptă”, scria Hobbes acum mai puțin de 400 de ani. Astfel vom putea spune, ca el, despre viață că e „singuratică, sărmană, ticăloasă, crudă și scurtă”.

În istoria civilizației, oamenii s-au temut de mașini, de tehnologizare. Acum se tem de roboți, de Inteligența Artificială. Dacă vorbești cu adolescenți despre viitor, scenariul că ne vor înlocui roboții e omniprezent. Ce urmează?

Teama de mașinării și de tehnologizare e ceva ce ține de istoricitatea modernității industriale și lumii noastre la final de modernitate, în care procesul tehnologizării își atinge un stadiu final, total. Aristotel fantaza, puțin, acum 2.500 de ani, despre roboți și automate. Unii împărați ai Bizanțului și-au populat curțile cu așa ceva. Descartes se întreba dacă nu vede „paiațe” automate pe stradă sau, de fapt, oameni. Kant construiește o etică pentru roboți, ar fi spus ironic un profesor de filosofie morală, căci doar ei o vor putea vreodată internaliza și urma. 

Ne temem azi pentru că tehnologia ne scoate din jocul de producție materială și reproducție socială. Elevii pot învăța cu ChatGPT poate mai bine decît cu jumătate dintre profesori. Roboții medicali greșesc mai puțin, Inteligența Artificială în medicină începe să fie superioară omului. Dall-e aruncă în stradă artiștii, nici (bio)chimiștii nu stau mai bine de cînd BigPharma a pus la butoane tot IA. Ce se întîmplă în depozitele Amazon e deja bine-cunoscut. Exemplele sînt nenumărate. Totuși, cei care votează, în democrații, sînt doar oamenii. Aici e cheia: să schimbăm instituțiile, regulile jocului. Adolescenții de azi nu vor fi șomerii de mîine dacă nu vor fi forțați să-și găsească de muncă. Sper că vor putea fi înlocuiți de roboți pe post de „carne de tun”.

Ce putere mai au cărțile în lumea nouă?

De-abia în lumea noastră cărțile redobîndesc puterea. Cînd mediul predilect de învățare e cel al interacțiunii digitale, cartea devine o raritate experiențială – astfel, cele și cei care își permit experiența vor fi mai cîștigați, mai stabili, mai rezonabili, mai fericiți etc. Mediul și formatul cărții contează doar dacă e scrisă bine. În rest, și cărțile pot fi pierdere de timp. 

Citim și scriem mai mult ca niciodată în istoria umanității, însă doar cine citește cum trebuie texte valoroase va putea să scrie pe măsură, adică să-și permită luxul gîndirii de dragul ei, fără efectele rețelei și reputației. Cărțile bune, de ficțiune, știință sau bucate, rămîn o contra-putere în educație și mai ales pentru îmbunătățirea noastră neîncetată. Sînt finite, necesită concentrare, nu te pot supraveghea și, dacă te deturnează, o fac spre binele tău. Dar, mai ales, susțin solitudinea, alegerea intențională de a petrece un timp al recunoașterii și construcției de sine. Totuși, cum ziceam și în cartea mea, nu mai e nevoie să scriem cărți, sînt deja atîtea de citit și forme noi de împărtășit cunoașterea.

Filozofia, etica se reconfigurează și ele? 

Da, prin natura ei, filosofia este întotdeauna în avangarda umanității, trebuie să vadă înainte privind înapoi și înăuntru. Filosofia progresează, nu bate pasul pe loc, se desfășoară, ca activitate, printr-un tip de contagiune, pe care o numesc critică. Căutarea unui spirit clar, descoperirea presupozițiilor și a asumpțiilor, raționarea după reguli ale logicilor, în domenii de discurs delimitate, deschiderea și modestia intelectuală, insistența, reconstrucția caritabilă și ironia – toate sînt contagioase dacă vrei să nu accepți necritic aserțiunile celorlalți. Oricine poate face filosofie, doar să vrea. Din acest punct de vedere, filosofia se reconfigurează permanent, în funcție de cele și cei ce aleg să trăiască așa. Astfel nu devine niciodată o știință, dar e leagăn și sprijin critic pentru științe, nu e artă sau meșteșug, dar le chestionează pe toate, nu e producătoare de lucruri, dar e practica prin excelență a vieții conștiente, dotată cu conștiință, cea de sine, socială și istorică. Filosofia e o copilă a timpului său (și nu voi spune de la ce filosof am furat ideea), de aceea filosofii lumii de azi nu mai sînt doar la catedră sau doar în cărți, ci pretutindeni, în toate formatele și mediile. Ele și ei ajută la activitatea de dezvrăjire (de sunetul sirenelor tehnologiei digitale și nu numai), la dobîndirea autonomiei relaționale în gîndire, într-o lume mai mult decît umană, la redobîndirea măsurii fără a jertfi diversitatea autentică a ființei, la mediere și mijlocire între oameni, procese și artefacte, filosofii contribuie vădit la asanarea cunoașterii.

Despre etică, zic mai multe la masterul de Etică aplicată, de la facultate. Faptul că aproape orice sferă a existenței noastre contemporane are nevoie de evaluare morală spune un lucru: sîntem într-o criză permanentă, nu de sens, ci de semnificație împărtășită asupra binelui și a ceea ce trebuie făcut.

Cît de mult s-a schimbat lumea în nici o jumătate de secol?

Văd cum s-a schimbat, de cînd o observ conștient și uneori metodic. Viteză, egotism alienant, destructurare și parazitare cognitivă, deriziune și prezentism reconfortant. Dar și confort al vieții, apropiere pînă la aglutinare cu alții, distracție ca muncă, proliferare a experiențelor ș.a.m.d. Totuși, iar asta nu cred că e doar impresia mea, mai văd și cum istoria ne cere iar tainul: minusculul interval de pace și relativă stabilitate, chiar bunăstare (a lumii occidentale, dar și a Rusiei, Americii de Sud sau Chinei), de nici 40 de ani, se încheie. Sfîrșitul istoriei nu a avut loc (și cum ar fi putut, oare?), abatorul lucrează cu succes, conflictul și dezumanizarea cuprind iar planeta. Și nu doar în războiul fizic, ci mai ales în cel invizibil, online.

Lucrați cu studenți, care s-au născut în boom-ul digital. Cum ați descrie diferențele?

Sînt în urmă, nu mai sînt la modă gif-urile, ci sticker-ele, iar asta mă forțează să-mi mai schimb și eu metehnele. Glumesc, dar nu prea. Am parte, în genere, de foarte buni tovarăși de drum în explorările noastre. Studenții la Filosofie, apropo și de ce întrebai mai sus, au de citit cărți și articole, insistă în a locui și „lumea veche”.

Dacă „o modificare a tehnologiei, în proprietățile sale, va atrage și o modificare a acestui conținut uman”, care e predicția dvs. pentru următoarea jumătate de secol? 

Mă feresc de a face predicții, pentru că, în sens tare, al științelor naturale, nu putem face nici o predicție despre viitorul nostru tehnopoliticosocial. Putem ghici informat, prognoza în linii mari, dar e un joc al probabilităților la care stăm prost. Citatul din întrebare e parte a unei explicații despre cum practicile umane culturale sînt superveniente pe tipul de tehnologie folosit. Nu e o relație de determinism mecanicist. Ci altceva: dacă proprietățile unei tehnologii se schimbă, atunci și proprietățile de structură ale unei culturi digitale se schimbă, dar nu este predeterminat conținutul. E o influențare, nu o predeterminare, o modificare la un strat care face posibile modificările la cel superior. Dar nu putem ști care. De aceea nu pot face predicții.

În schimb, îmi pot manifesta speranța că vom mai putea citi undeva acest interviu peste 50 de ani. Dar de ce am face-o? Din nostalgie.

interviu realizat de Ana Maria SANDU