Lucrurile se întîmplă şi singure

13 martie 2013   Tema săptămînii

La micul dejun, într-o pensiune din Havana, apare Mark, un tînăr englez venit în vacanţă în Cuba. La prima vedere, Mark părea un tip lipsit de constrîngeri: călătorea singur, într-o ţară exotică, şi nu avea cazările rezervate. Cam aici se terminau, însă, libertăţile lui. Cu Lonely Planet-ul în mînă, Mark bifa de zor obiectivele din capitolul „Havana in two days“. Degeaba îi spuneam să lase naibii programul şi să o ia aiurea pe străzi, să respire aerul Cubei comunist-exotice, să intre în vorbă cu oamenii, să meargă într-un club şi, eventual, dacă vrea, să-şi ia clasica sticlă de rom şi-o havană. Omul avea un plan şi de el s-a ţinut. Ştia exact cîte zile vrea să stea în fiecare oraş („O zi pentru Trinidad e de-ajuns, nu?“ „Nu ştiu, dragul meu Mark, noi am stat vreo cinci, pentru că ne-am împrietenit cu unii şi am băut şi am dansat pînă dimineaţa la ei acasă. Mai multe dimineţi la rînd.“), iar în două săptămîni, el mergea în mult mai multe locuri decît noi. Mark nu ar fi depăşit cu un milimetru the beaten path. 

O călătorie devine interesantă atunci cînd ieşi, chiar şi puţin, din zona de confort. Iar asta nu, nu înseamnă că prosopul de plajă nu e suficient de moale sau că pastele au venit prea fierte la cină. Înseamnă un pic de nesiguranţă, surpriză, aşteptare, improvizaţie, necunoscut, nelinişte, emoţie. Iar asta, iertat să-mi fie, cu greu se întîmplă în tur organizat. Înseamnă să te dai jos din avion într-o ţară complet necunoscută, să iei autobuzul spre centru, să-ţi cauţi un loc unde să dormi şi să nu ştii să răspunzi la întrebarea „Cît stai?“. Uneori, se întîmplă să-ţi placă un oraş, alteori te enervezi şi pleci a doua zi. Sînt locuri şi lucruri de care afli acolo, pe moment, de la oameni care-ţi schimbă priorităţile şi te fac să o iei în altă direcţie. Înseamnă să asculţi ce are să-ţi spună locul, cu bune, cu rele, fie că e vorba de o metropolă cu milioane de locuitori, fie de o plajă pustie. Fiecare loc are vibraţia lui.

Pe cont propriu 

Mi-am dat demisia de la un job normal tocmai pentru libertatea pe care o oferă

-ul. Da,

-ul e mai mare,

-urile – mai presante, nesiguranţa plăţii facturilor – şi ea mare, dar faptul că, cel puţin teoretic, pot pleca oricînd, oricum, oricît... este un sentiment pe care nu l-aş mai da acum pe nimic. E adevărat, avantajul meu e că am nevoie, în general, doar de o conexiune bună la net şi-un laptop. Pot lucra de oriunde, ba chiar mi-am dezvoltat o flexibilitate maximă în direcţia asta: am făcut strategii pe plajă în Grecia, am scris texte în cel mai întunecos şi incomod autocar care traversa Laosul, am avut conferinţe cu clienţii pe Skype, din diverse bodegi din Berlin, am trimis comunicate de presă din maşină, la graniţă, şi am făcut planuri de comunicare în aproape toate avioanele cu care am fost de cînd

-uiesc. 

Dacă mă întrebi unde o să fiu mîine, îţi pot răspunde destul de precis. Despre săptămîna viitoare am, iarăşi, o idee vagă. Dar dacă mă întrebi unde o să fiu sau ce o să fac în cîteva luni, îţi voi răspunde că habar n-am. În schimb, dacă mă suni poimîine să-mi zici să mergem în Vamă, la schi sau la Istanbul, sînt şanse mari să zic da. Las lucrurile să se întîmple. Am fost dintotdeauna complet incapabilă să-mi fac planuri, chiar şi cînd era vorba de lucruri mici. Ce să mai zic de cele mari! Să fiu sinceră, pe lîngă faptul că-mi place neprevăzutul, mi se pare teribil de obositor să fii organizat. Sînt comodă. Mi-e lene, n-am chef, timp şi, mai ales, n-am dispoziţia necesară să mă gîndesc la asta, să calculez, să desenez. Ştiu sigur că lucrurile au o dinamică a lor şi că, cel puţin în ceea ce mă priveşte, se aranjează întotdeauna mai bine dacă nu le stresez şi le las în pace. De ce să mă obosesc, atunci?

Mă sperie oamenii care îmi explică senini planul vieţii lor – exact cînd o să facă copii, cum o să evolueze profesional, ce funcţii vor ocupa de-a lungul timpului, cînd şi cum o să-şi schimbe casa, maşina, cum e cu planul de pensie şi, dacă insistă un pic, şi pe ce alee e locul de veci. Sînt oamenii plini de certitudini. Probabil la fel îi sperii şi eu pe ei cu atitudinea mea iresponsabilă, aşa că sîntem chit. Nu pricep în ruptul capului de ce-aş face orice sacrificiu financiar să am o „casă a mea“. De ce m-aş îngropa într-un job plictisitor, pentru ceva lung scris pe cartea de vizită. Ca să nu mai zic de cele 21 de zile de vacanţă pe an, care, după ce că-s criminal de puţine, să le mai şi petrec într-un singur loc, unde să mă odihnesc. Dacă vacanţa e pentru odihnă şi-n restul timpului muncim, de descoperit cînd mai descoperim? 

Vorba cîntecului:

Simt că lucrurile îşi găsesc sensul fără să le ajut prea mult. Dacă laşi lucrurile să se întîmple, dacă nu le ţii în lesă şi nu le pui botniţă, surprizele sînt uriaşe iar experienţele sînt unele care contează. 

Bineînţeles, refuzul oricărei planificări sau rezervări vine cu pachetul lui. Mai dormi o noapte în aeroportul din Jaipur pentru că ţi-e frică să ieşi cînd vezi mulţimea pestriţă de la intrare la 3 dimineaţa; alta – într-o autogară din Iran, că n-ai calculat cum trebuie conexiunile; eşti pe punctul să pierzi avionul pentru că rata locală se strică, previzibil, în drum; găseşti cameră abia noaptea tîrziu în Taj Mahal, la un hotel unde indienii dormeau liniştiţi pe hol, pe jos; eşti ferm convins c-o să mori într-un autobuz local nepalez, care, la înălţime, nu respectă nici o regulă de circulaţie; sau umbli cu rucsacul în spate, cinci ore, pe sub soarele Thailandei, pentru că e totul ocupat. Lista ar putea continua. 

Cîteodată, improvizaţia asta înseamnă şi ratarea unor momente sau regretul că unele lucruri, de multe ori importante, nu le-ai făcut la timp, pentru că păreau prea complicate. Iar acum nu vorbesc despre călătorii. 

Un drum cu rucsacul în spate prin Iran, fără nici o rezervare făcută, te învaţă mai multe lucruri despre oameni în general şi te scapă de mai multe prejudecăţi decît orice altceva. Surpriza unei străduţe mici şi ascunse, care nu apare pe nici o hartă a Barcelonei, îţi poate însenina ziua. Picioarele care dor cumplit după o zi de colindat prin New York sînt semnul că n-ai venit degeaba. Discuţia despre politică internaţională, despre dragoste, religie şi filme, cu un poliţist teribil de sexy, din Esfahan, face parte din micile suprarealisme ale călătoriei de capul tău. Să înveţi să conduci scuterul, pe un drum şerpuit, la înălţime, în Bali, pe ploaie; să opreşti în locuri care nu apar în

să faci

pe o plajă cu nisip vulcanic negru strălucitor, şi apoi să te întorci la pensiune, unde proprietara – o tipă simpatică şi volubilă – te îmbrăţişează cu drag... asta este ceva ce nu poţi planifica. 

Cred sincer că nu poţi vedea un loc dintr-un hotel de 5 stele, decît dacă nu cumva luxul face parte din ADN-ul locului respectiv. Pe cît de normală e chestia asta în Monaco sau Singapore, pe atît de neadecvată – dacă nu chiar sfidătoare – poate fi în Cambodgia sau Nepal. Pe cei mai interesanţi şi liberi oameni i-am cunoscut în

-uri: un belgian care

-uia în Iran şi urma să deschidă, pe banii lui, un orfelinat în Africa; un irakian refugiat; pe Martin şi Rose, care plecaseră pe bicicletă din Tokyo şi voiau să ajungă în Polonia; pe Desiree, care plecase de capul ei în India, se îndrăgostise acolo, iar acum face voluntariat în Togo; pe Michael, un australian care, în fiecare an, îşi lasă familia acasă şi pleacă două-trei luni aiurea prin lume; familii cu copii mici, care călătoreau, fără frică de malarie, prin jungla din Malaezia. Şi mulţi alţi oameni frumoşi, pentru care viaţa nu e o succesiune de casă-birou-concediu-de-odihnă, cu o minunată iluzie de împlinire. 

Bineînţeles, şi călătoriile au iluziile lor, şi încă unele foarte mari. Prima e că poţi înţelege cu adevărat un loc. Nu poţi. A doua este că, dacă o arzi cu localnicii, bei două beri locale şi mănînci ceva cu nume nepronunţabil, gata, ai devenit unul de-al lor. N-ai devenit. A treia e că ai cine ştie ce epifanii despre tine însuţi, călătorind. Da, afli multe despre tine, dar, dacă eşti sincer, îţi dai seama că, la aterizarea acasă, ai mai multe întrebări şi nelinişti decît atunci cînd ai plecat. Iar asta, iertaţi-mi insistenţa, nu se întîmplă la all-inclusive.

Cristina Foarfă este freelancer, fiind implicată în multe proiecte de marketing şi comunicare online. Coordonează şi scrie pe www.bookaholic.ro

Foto: Cristina FOARFĂ, Andrei GHEORGHE

Mai multe