„Luați-vă un Kindle, doamnă!“

Am în telefon o colecție de poze cu fiul meu cel mic citind în locuri improbabile: trecînd în viteză prin barierele rotative din stația de metrou de lîngă noi din New York; pe schiuri, undeva în centrul Europei; mai alarmant, traversînd pe trecerea de pietoni; mai liniștitor, dar nu mai puțin bizar, în baie, în cele două minute în care se spală seara pe dinți, care pasămite nu pot fi irosite. Eu îi dau bani de prînz și el vine acasă cu cărți proaspăt mirositoare. Cînd apare lista lecturilor de vară de la școală, începe să bifeze tot ce a citit deja și rămîne, dezamăgit, cu mai nimic și cu toată vacanța înaintea ochilor. Cînd descoperă cîte o nouă serie de aventuri, consumă volumele de parcă ar avea termen de expirare. Pare un fel de efect Harry Potter: o evadare la fel de compulsivă ca binge-watching-ul în epoca Netflix-ului.

Dar nu cred că de la Harry Potter i se trage, ci de cu mult înainte. Ca toate dependențele, asta cu cărțile vine din copilăria profundă și, perfect predictibil, are de-a face cu relația cu mama – adică cu mine. Am început înainte să poată să stea în fund, cuibăriți unul într-altul cu cărțile acelea de bebeluș cartonate, tactile, colorate țipător. Pe el îl stimulau și îi arătau o lume pe care încă nu o putea explora singur. Mie îmi dădeau ocazia să joc tot felul de roluri, să ies din rutina maternității și să cînt, să strig cucurigu, să fac ca toți dracii în timp ce țin copilul cald și moale în poală.

Mi-o imaginez și pe mama mea făcînd același lucru cu mine, cu toate că selecția de cărți pentru bebeluși era probabil mult mai mică în anii ’70. Am regăsit de curînd cartea mea preferată din vremea aceea, o chestie cartonată, moralistă și vag sexistă, cu titlu suspect: Mica Murdărica. Cît s-o fi plictisit mama de ea, numai ea știe. Ce știu eu sigur e că mi-a citit-o de atît de multe ori încît ajunsesem să o știu pe de rost, suficient cît să mă prefac plauzibil că o citesc la trei ani, dînd paginile cu fler dramatic pentru musafirii care aveau ghinionul să fie prin preajmă.

Tot mama i-a luat și fiului meu cel mic un Kindle, ca să nu-l mai audă văicărindu-se în vacanțele din România că nu mai are ce citi după o săptămînă. Dar și fiindcă pentru ea cărțile, ca mîncarea, înseamnă iubire. Cînd s-au căsătorit, părinții mei au umplut împreună o bibliotecă albă, mare cît un perete, cu traduceri din Steinbeck, Saul Bellow, Romain Gary, Boris Vian. Era epoca de dezgheț relativ, imediat după 1968, cînd se pornise un val de traduceri din literatura contemporană care nu fusese posibil înainte, în perioada stalinistă. Ai mei au cumpărat tot ce-au apucat, au citit competitiv și au populat rafturile cu un soi de zestre intelectuală universală pentru mine.

Cînd fereastra de liberalism de la începutul regimului Ceaușescu s-a închis și a venit din nou înghețul, au divorțat. Tata a luat toate cărțile, într-o manevră de război domestic profund traumatizantă pentru mama. „Cum să cresc eu copil mic fără cărți?!“ a fost mulți ani refrenul ei exasperat. Cînd tata a început să mi împrumute cu țîrîita cărțile, una cîte una, ca să mă forțeze să le citesc și nu să acumulez o sumedenie de cărți neterminate (știa el ce știa despre mine), mama a înțeles asta ca pe un nou afront: cum să primești cu împrumut propria zestre?

În cele din urmă, după cîțiva ani, am regăsit mare parte din cărțile acelea în biblioteca noului soț al mamei. Cînd ne-am mutat în apartamentul lui, m-am trezit, predictibil, cu biblioteca parcată în noua mea cameră – o monstruozitate pe trei rînduri, cu vitrine pe șine scîrțîitoare. Am început să adaug eu însămi la ea, cheltuind mare parte din banii de buzunar în librăria din fundul curții de la Cartea Românească. Pentru că se publica puțin și în tiraje mici, vizitele scurte și dese au fost cheia marilor succese. Am și acum la București o frumusețe de colecție de poezie românească publicată în anii ’80.

Pe la mijlocul anilor ’90, am lăsat biblioteca pe șine ticsită acasă la București și am luat-o de la capăt la New York, unde m-am trezit într un campus universitar ca un alcoolic la Oktoberfest: eram înconjurată de biblioteci universitare și publice enorme, garnisite cu vreo cinci librării de tot felul, doar pe o rază de mai puțin de un kilometru. Iar dincolo de micul meu cartier universitar se întindea tot New York-ul, care înainte de epoca Amazon era o orgie de librării specializate (St Mark’s pentru micile edituri independente, Bank Street pentru copii, A Different Light pentru LGBT, Scribner pentru cei pasionați de decadența arhitecturală a vechiului New York ș.a.m.d.). Cu forțe proaspete, am luat-o de la capăt și am agonisit o bibliotecă impresionantă în noua casă în care am locuit cu soțul meu.

Între timp, biblioteca pe care tatăl meu a ținut-o la el s-a dus, odată cu el, dar Steinbeck, Saul Bellow, Romain Gary, Boris Vian locuiesc acum, unii în traducere, alții în original, în bilblioteca mea din New York, lîngă mulți alții. Poate prea mulți alții – cînd am divorțat, la rîndul meu, mi-au trebuit două zile doar ca să mi împachetez cărțile din biblioteca albă pe care o construisem împreună. (Nu, le-am luat pe toate.) Unul dintre ucrainenii pe care i-am plătit să mă mute m-a oprit în timp ce căra o cutie grea pe scările care duc la subsol (ca toate adicțiile, și a mea e în subteran) și m-a admonestat: „Luați-vă un Kindle, doamnă!“ N-am avut sufletul să-i zic că am, ca și fiul meu, unul. Ba chiar două. Își țin companie, cuibărite împreună în biblioteca pe care o țin zestre pentru băieții mei. Cel mic are deja rafturile lui la el în cameră. Evident, sînt albe. 

Mona Nicoară este regizoare.