Lolek, Bolek şi cîteva gînduri de 1 Mai

8 mai 2013   Tema săptămînii

În urmă cu cîtăva vreme, avînd de discutat la clasă despre disidenţa anticomunistă, m-am decis să fac o lecţie „practică“. Aveam în minte, între altele, nişte piese ale lui Andrieş, de pe Interzis: „Dracula Blues“, „Dragă Şeherezada“, „Mie mi-e somn“ şi încă vreo cîteva. Ştiam cît sînt de deschişi elevii mei la experienţe care presupun altceva decît ceea ce fac în majoritatea timpului, puneam la socoteală şi faptul că sînt înzestraţi, cei mai mulţi, cu un simţ sănătos al umorului, întrevedeam o discuţie savuroasă, cu analize rafinate pe text şi cu mult rîs. Chiar rău n-a ieşit... dar s-a întîmplat următorul lucru: ei au rîs pe limba lor, eu pe-a mea. De fapt, n-am trecut mai departe de „Dracula Blues“. Şi nici n-a durat mult pînă să-mi dau seama că aşteptam de la ei nişte reacţii pe care nu le puteau avea. Sigur, i-a amuzat ideea ţepelor rezistente la seism, au „prins“, în principiu, anacronismul presupus de „şedinţa medievală“, au chicotit auzind că am cîştigat Războiul Rece la Capitolul Producţie de Ţepe, surclasîndu-i pe americani. Dar e limpede că ne mişcam în sisteme de referinţă diferite. Cum să fi vibrat ei, care nu cunosc „fasonul“ şi vocabularul şedinţelor comuniste, la formule precum: „producţia stagnează“, „să nu se neglijeze“, cu faimosul impersonal, ori „reproiectare justă“? Cum să prindă deliciile „duelului“ dintre Vasile şi Şulea Trepe, bazat pe clasicul binom: realizări – autocritică (întotdeauna constructivă, revedeţi versurile...)? Şi cum să înţeleagă diabolicul lui „propun“ din „E o propunere bună, zise Ţepeş, propun...“, surprinzînd deopotrivă sugestia ipocrită a egalităţii, condescendenţa şi realitatea că şeful nu „propune“? Se vede bine treaba, nici măcar Dracula, cel din mintea lor, nu era chiar acelaşi cu al meu.

Sînt profesor de istorie, lucrez cu adolescenţi care nu au trăit nici o secundă din viaţa lor în comunism. Am şansa să fie inteligenţi şi curioşi, ne simţim bine împreună. Îmi propun întotdeauna să le transmit ideea că a înţelege istoria presupune să încerci să mergi, cît poţi mai mult, în mocasinii celor ce se plimbă prin ea. Cînd vine vorba despre comunism, însă, lucrurile devin mai presante şi, cumva, mai personale.

Daţi-mi voie să lărgesc puţin cadrul. Cu oarecare timp în urmă, am participat la o conferinţă pe tema predării comunismului în preuniversitar. Discuţiile au pornit de la un studiu privitor la implicarea politică şi civică a tinerilor. Redau aici doar cîteva date: 38% dintre adolescenţii din România cred că perioada comunistă a fost mai bună decît cea contemporană – se ajunge pînă la 43%, la elevii de clasa a XII-a –, 40% sînt atraşi de un regim militar, iar 64% ar avea încredere într-un lider autoritar. (Să ne mirăm, cînd am văzut că, într-un alt sondaj, adulţii care le-ar putea fi părinţi au răspuns, la întrebarea „Cu ce animal ar semăna liderul pe care îl doriţi?“, prin a alege boul şi cîinele, pentru că sînt „puternici şi de încredere“?) Dincolo de alte nuanţe interesante, concluziile chestionarului arată cu degetul spre două atitudini: dezamăgirea tinerilor faţă de ceea ce le e dat să trăiască, la pachet cu tentaţia unei „nostalgii“ nefireşti, pentru o perioadă pe care nu au trăit-o.

Un cadru şi mai larg. Douăzeci şi ceva de ani de harababură postdecembristă au furnizat nostalgicului autentic un tovarăş de drum: nostalgicul de context. Cu variante, desigur: nostalgicul-cu-speranţa-de-mai-bine-înşelată, nostalgicul dezorientat, nostalgicul prin contaminare, nostalgicul cool (ipostaza Che Guevara sau alta) etc. Există variate categorii de adulţi nostalgici, între care părinţi şi profesori – conform studiului invocat mai sus, 41% dintre elevi îşi percep profesorul de istorie drept un nostalgic al comunismului! Sînt, însă, cum am văzut, şi elevi „nostalgici“, pe care i-aş situa, în primul rînd, în zona nostalgiei prin contaminare (dar nu numai), căci aici problema se pune, mult mai tranşant decît la adulţi, în termeni de influenţă: a societăţii, a familiei, a şcolii, a mijloacelor de informare. De curînd, o elevă mi-a atras atenţia, cu un arţag care nu era al ei, că i s-a reproşat lui Ceauşescu salamul cu soia, iar azi exaltăm la soia în reţetarele sănătăţii. Am răspuns – cum au făcut-o probabil şi alţii, deoarece tema salamului cu soia pare un loc consacrat – cu cel mai la îndemînă argument imaginabil: da, dar este esenţial ca eu să pot decide ce vreau să mănînc. Bine, mi-a replicat, şi la ce-mi foloseşte libertatea asta, dacă nu am bani să cumpăr? De aici, discuţia a alunecat, inevitabil, spre teme bine ştiute: înainte erau locuri de muncă, toţi aveau salarii, legea era lege, exista un sentiment de securitate. Teme false? N-aş zice. Doar prost înţelese, într-un sens îngrozitor de periculos. Încît îţi rămîne să te întrebi (fără nostalgie), ca Lenin: ce-i de făcut?

Bănuiesc că găsirea antidotului acestei „judecăţi la pachet“ trecut-prezent presupune, într-o primă instanţă (esenţială), să reuşeşti să „istoriseşti“ comunismul pe înţelesul copiilor, să le arăţi ce a fost în realitate, ajutîndu-i, implicit, să înţeleagă că o cauză majoră a bolii nu are cum să fie remediul ei, că azi trebuie să-l evacueze complet din el pe ieri, nicidecum să-l resusciteze. E riscant însă, atenţie, să fii dogmatic-simplist (cum am fost eu acum); mai ales la vîrsta lor. Vor recepta asta ca pe încă o manifestare a acelui „e aşa cum spun eu, punct“, pe care nu-l iubesc deloc. Astfel încît ai putea aborda, de pildă, problema crucială de mai sus – „avantajele“ comunismului vs lipsa de libertate –, într-un mod dilematic, asociind elevul în formularea concluziei sau, mai mult, lăsîndu-i libertatea alegerii. Întrebat fiind dacă libertatea îi face pe oameni mai fericiţi, un preşedinte de stat a răspuns cîndva: „Nu am nici cea mai vagă idee. Dar sînt sigur că îi face mai oameni.“ Interlocutorii tăi sînt tineri, rebeli, generoşi: ideea de mai sus este o excelentă premisă de discuţie. Cu condiţia absolut necesară ca libertatea de gîndire a elevului să se aşeze pe o informare serioasă; mai mult, ca profesorul să „coloreze povestea“, să reuşească, cît mai mult cu putinţă, să recompună în faţa copiilor acel sens – general, cotidian – al realităţii comuniste care taie apetitul oricărei persoane lucide. Idei pot fi multe, iată cîteva păreri.

O soluţie ar fi să le povesteşti lucruri din experienţa ta. De pildă, cînd vreau să le explic pericolul îndoctrinării, le povestesc despre ziua în care am fost făcut pionier. Ai mei nu m-au putut băga în casă toată ziua, am stat pînă seara tîrziu pe stradă, în aşteptarea trecătorilor care să-mi sesizeze cravata şi metamorfoza. Ori le spun de un 8 Martie, cînd i-am arătat mamei, într-o revistă, o poezie „de Ziua Femeii“, gîndindu-mă că o să ne amuzăm împreună de trudirile autorului în cîmpul muncii literare. Mama a citit, apoi m-a întrebat: tu vezi ceva aici? Nu, nu văzusem ce văzuse ea. Mi-a numărat cu degetul, pe poezia de Ziua Femeii: o strofă despre femeie, apoi trei despre Tovarăşa, următoarele opt despre Tovarăşul. Noroc cu spiritul de observaţie feminin – a zis o elevă.

O altă idee utilă ar fi, cred, să le iriţi bunul simţ. Am văzut copii bulversaţi de paralelismul frapant, aproape piesă cu piesă, dintre relatarea evanghelică a naşterii Mîntuitorului şi un delir apologetic „binevestind“ (termenul e din text) naşterea lui Ceauşescu; mă bănuiau de plastografie. Îmi amintesc expresia unei fete citind, într-un număr din Munca din 1961, versurile: „Mîinile noastre s-au întîlnit / O clipă pe aceeaşi mistrie / Unul din noi zidind mai departe / Celălalt, s-a oprit / Să-l citească pe Shakespeare.“ Nu a trebuit să îi explic nimic; a înţeles instantaneu, apoi a scris nişte pagini splendide despre stilul „fals-uman“, atît de caracteristic comunismului.

A nu se uita umorul, alungă demonii. Colecţia de bancuri poate fi clasată pe capitole şi folosită cu rezultate formidabile. La români, bancurile traversează graniţele de orice fel; nu degeaba Bulă a fost ales în top 100 Mari Români, la atîţia ani după Revoluţie. Apoi, epigramele lui Păstorel, de pildă, spun mai mult decît o tablă plină de scheme. Iar dacă sînt întîmplări reale, şi mai bine. N-aş putea uita să amintesc, cînd vorbesc despre instaurarea comunismului la noi, o întîmplare petrecută în ’45 în Ardeal, povestită apoi de un ofiţer rus. O bătrînică, văzînd peste tot chipul lui Stalin, îl întreabă pe ofiţer: „Dar ăsta cine-i, maică?“ „Stalin, măicuţă, care ne-a scăpat de nemţi.“ Şi bătrînica, închinîndu-se: „Ţine-l, Doamne, poate ne-o scăpa şi de ruşi!“ Ce altceva pe lume le-ar putea reda mai bine elevilor acel lucru pe care îl numim, cu maximă seriozitate, „contextul istoric“?

Există, în sfîrşit, aventurile intitulate, inofensiv, proiecte şcolare. Majoritatea au durat multe luni, unele s-au întins pe patru anotimpuri. Au mobilizat părinţi, bunici, alţi aparţinători, „pile“, enorm de multă energie. Au presupus excursii la Berlin sau Barcelona, la Sighet sau la Rîmnicu-Sărat, şi mai ales la arhive. Au produs sute de pagini de text, zeci de ore de interviuri cu oameni interesanţi, filmări halucinante. Îmi vin în minte ţiganii din Aleea Grădinilor, mutaţi de Ceauşescu de la „drum“ (fiindcă stricau imaginea, treceau turiştii polonezi) în grădinile „sîrbilor“, imagine dezolantă a consecinţelor unei decizii arbitrare: peste 400 de oameni în cîteva zeci de bordeie suprarealiste, neînregistraţi şi primind amenzile la vecinul lor, „românul“, om cu adresă în regulă; două surse de apă rece, una defectă, veceuri „în doi paşi cu trambulină“, cu grad ridicat de risc – ăia mici n-aveau voie acolo –, pielea care ne mînca tot timpul (asta n-a ieşit pe film). Nu, proiectele şcolare serioase nu sînt inofensive, sînt o mare bătaie de cap. Îşi merită, însă, preţul. Nu toţi copiii le pot asuma, doar cei care vor foarte mult de la ei, dar, pentru aceştia, funcţionează ca o adevărată maşină a timpului.

Astăzi e 1 Mai. De dimineaţă, deschid pagina de Facebook a Dilemei vechi. Sub textul „Bună dimineaţa! Ce faceţi de 1 mai?“ – un film. E cu Lolek şi Bolek. Intru pe pilot automat, zîmbesc fiecărei amintiri, apoi mă întreb: Dar copiii, ce-or fi făcînd ei azi? Nu mă hazardez să-mi răspund. Zilele trecute am rugat-o pe o colegă, diriginte la clasa a V-a, să le dea elevilor ei un minichestionar despre comunism. Între răspunsuri, unul care suna aşa: „Comunismul a fost un grup de ateişti din Antichitate.“ Am încercat să-mi imaginez, preţ de cîteva secunde, ce fire s-au lipit în mintea omuleţului, astfel încît să rezulte răspunsul cu pricina. Următorul gînd a fost că Antichitatea nu este o epocă atît de îndepărtată pentru nişte copii, mai mici sau mai mari, care n-au trăit nici o secundă din viaţa lor în comunism. Există, însă, soluţii...

Dan Solcan este profesor de istorie la Colegiul Naţional „Bogdan Petriceicu Hasdeu“ din Buzău. A publicat La piété chez Platon. Une lecture conjuguée de l’«Euthyphron» et de l’«Apologie de Socrate», Paris, l’Harmattan, 2009.

Mai multe