Locul ei e în creier, nu în inimă

18 august 2010   Tema săptămînii

Mi-ar plăcea să pot răspunde strict ştiinţific la întrebarea „Unde este localizată speranţa în creierul nostru?“. Cum nu pot, am să încerc să îmi folosesc cunoştinţele în domeniul creierului într-o manieră predominant speculativă, pentru a formula o ipoteză. Mai întîi, trebuie spus că tot comportamentul uman este produs prin activarea diferitelor arii cerebrale. Mişcarea mîinii drepte, spre exemplu, este comandată de o arie din partea posterioară şi laterală a lobului frontal stîng. Înţelegerea vorbirii este posibilă graţie unei arii situate în partea superioară a lobului temporal al emisferului dominant (emisferul stîng la dreptaci).

Avem emoţii, sentimente, prin intrarea în acţiune a unor nuclei din partea profundă a lobilor temporali (complexul amigdalian). Luarea de decizii în fiecare moment din viaţa curentă se face cu partea anterioară şi inferioară a lobilor frontali (din spatele orbitelor). Însă lucrurile nu sînt atît de simple. Creierul uman conţine aproximativ 100 de miliarde de neuroni care sînt interconectaţi într-un mod foarte complex, comunicînd prin sinapse (contactele dintre neuroni care permit transmiterea impulsului nervos). Numărul de sinapse din creier este cu mult mai mare decît numărul de neuroni, putînd ajunge la 50.000 de miliarde, un număr care este greu de reprezentat pentru noi (pentru comparaţie, Calea Lactee, galaxia în care ne aflăm, conţine 200 de miliarde de stele). Astfel, activarea ariilor cerebrale implică, de fapt, semnalizarea unor circuite de neuroni, care funcţionează cu substanţe chimice specifice, denumite neurotransmiţători. Fiecare arie a creierului foloseşte anumiţi neurotransmiţători, dintre care unii sînt excitatori, alţii – inhibitori. În plus, există miliarde de conexiuni între diferite arii cerebrale, întrucît creierul nostru este capabil să pună împreună diferite tipuri de informaţii, pe care să le organizeze în concepte, senzaţii, idei. Spre exemplu, modul global în care ne percepem un prieten este compus din cum arată (informaţie vizuală), din tonul vocii sale (informaţie auditivă), din cum reacţionează în diferite situaţii (informaţie emoţională) etc.

Speranţa, ca multe alte sentimente, nu este o stare continuă. Sentimentele şi gîndurile noastre se succed şi se suprapun cu o viteză remarcabilă. De aceea, este foarte greu de studiat prin metodele cercetării clinice moderne. Cea mai performantă metodă actuală de a vizualiza ariile cerebrale responsabile pentru o anumită activitate este aşa-numita imagerie prin rezonanţă magnetică funcţională. Prin acest procedeu este relativ uşor să studiezi activităţi simple, cum ar fi mişcări ale diferitelor segmente ale corpului sau percepţia anumitor senzaţii. Speranţa însă este diferită de la un individ la altul, întrucît se referă la aşteptări diferite, realizarea unor dorinţe diferite. Spre exemplu, dacă cineva speră să îşi cumpere o anumită maşină, revizualizează mental cum arată maşina respectivă, ceea ce activează ariile de integrare vizuale, situate la răspîntia dintre lobii occipital şi temporal; dacă însă speră să-i răspundă o persoană dragă la telefon, rememorează vocea acelei persoane, aria implicată în acest caz fiind în partea superioară a lobului temporal. Pe lîngă aceste diferenţe, legate de varietatea de speranţe posibile, în sentimentul de speranţă sînt incluse motivaţia şi plăcerea posibilă, dată de împlinirea dorinţei. De aceea, probabil că în momentele în care oamenii speră, se activează şi ariile care folosesc dopamină (un mediator cu multe funcţii în creier, responsabil inclusiv pentru recompensă şi plăcere), cum ar fi o structură profundă denumită nucleul accumbens. De asemenea, în activitatea mentală, speranţa este inseparabilă de căutarea automată a unor soluţii pentru a o împlini. Planificarea tuturor acţiunilor noastre se face în lobul frontal iar luarea deciziilor – cu partea orbito-frontală a creierului. În plus, orice speranţă este asociată şi cu diferite alte emoţii, acestea fiind generate de către complexul amigdalian, deja pomenit. Aşa cum ştim, oamenii îşi pot pierde speranţa. Astfel se întîmplă, spre exemplu, în cazul celor care suferă de depresie. Creierul nostru are nevoie de speranţă, pentru a ne păstra eficienţa în tot ce facem, speranţa ne motivează iar motivaţia este motorul acţiunilor noastre. Speranţa este la fel de importantă chiar şi pentru supravieţuire. Pacienţii cu boli grave, care speră şi reuşesc să se motiveze, au mai mari şanse să se vindece sau să supravieţuiască, decît cei care îşi pierd speranţa. De aceea se spune că medicii buni ştiu nu numai să pună un diagnostic şi să prescrie un tratament, ci să şi comunice şi să îşi încurajeze pacienţii. În concluzie, într-o analiză speculativă, pur teoretică, speranţa este posibil să implice activarea a numeroase părţi ale creierului. Interpretările şi ipotezele, evident, nu se opresc la cele cîteva cuvinte de mai sus, creierul rămînînd cea mai complexă structură a organismului uman. Şi speranţa este în creier, nu în inimă. Asta nu de multă vreme, ci chiar de la început.

Bogdan O. Popescu este medic neurolog şi poet.

Mai multe