Livada din fața Rusiei. Europa, diversitate în unitate

M-a fascinat dintotdeauna legătura dintre politică și cultură. Cred cu tărie că, dincolo de considerentele strategice, geopolitice sau economice valabile la un moment dat, există și un determinism cultural profund al modului nostru de a vedea lucrurile, de a înțelege faliile și conflictele interne și externe, de a ne raporta specific la ele și de a ne defini pozițiile. Istoriile diferite ale popoarelor și statelor europene își au rolul lor important aici.

În sistemul relațiilor internaționale, este aproape un loc comun să spunem astăzi că Uniunea Europeană se află, geopolitic vorbind, între Statele Unite ale Americii și Rusia, fiind aliată cu SUA, dar aparținînd, concret, Eurasiei. Este suficient să privim harta și să înțelegem că cei trei actori globali aproape se ating unul pe celălalt, de la Carelia ruso-finlandeză la Groenlanda daneză și de la Alaska americană la Kamceatka rusească, formînd un inel teritorial al emisferei nordice, întrerupt doar de nordul Canadei.

De la Halford Mackinder încoace (teoria „pivotului geografic al istoriei” – 1904), știm că Europa nu este decît o mică peninsulă a marelui continent al Eurasiei, dar că alăturarea politică a peninsulei europene puterilor maritime de limbă engleză (SUA, Marea Britanie, Canada, Australia) a dat naștere conceptului strategic al Occidentului, care nu este neapărat geografic, ci mai degrabă politic și cultural. Cine controlează „pivotul” domină „marea insulă” a lumii, spunea britanicul Mackinder, și cine domină marea insulă conduce lumea întreagă! Iată de ce este esențial, pentru menținerea ordinii mondiale actuale și a supremației Vestului, ca peninsula europeană – cu aproximație UE, în formatul de astăzi – să rămînă împreună cu puterile maritime de limbă engleză și să nu vireze spre Rusia și Eurasia, incluzînd aici și China.

Geopolitica a avut suișuri și coborîșuri. După valul de atractivitate și impact din prima jumătate a secolului XX a urmat o repudiere pacifistă la finalul Războiului Rece. Astăzi, după mai bine de trei decenii, geopolitica revine în forță, ca principală abordare a strategiilor politice și chiar ca fundament al valorilor și culturii politice asumate la nivel european și global. De la Washington și Bruxelles pînă la Moscova și Beijing, geopolitica definește și opune opțiunile rivale. Kievul este prins pe această falie necruțătoare.

A devenit tot mai greu să trasăm în prezent granițe clare între geopolitică, strategie, interese, valori și modele culturale, acestea funcționînd, practic, împreună. Vectorii acțiunii politice se întrepătrund, se intercondiționează și se alimentează reciproc, generînd opțiuni fundamentale de tip bloc, care integrează argumente din toate dimensiunile de mai sus, nemailăsînd loc pentru neutralități și abțineri. Chiar dacă unii lideri europeni, de la președintele Macron la Înaltul Reprezentant Borrell, sugerează că UE ar trebui să aibă propria raportare la Rusia, diferită de cea americană, practica politică ne arată altceva – că există, pe de o parte, o opțiune fundamentală comună, occidentală, și pe de altă parte o sumedenie de versiuni și nuanțe naționale de raportare la Rusia și SUA, ale țărilor europene. Din nefericire, opțiunile naționale vor prevala ca demersuri concrete în fața opțiunii fundamentale comune a europenilor.

Care este însă opțiunea fundamentală a noastră, a europenilor, în confruntarea SUA-Rusia? Întrebarea este simplă și complicată în același timp. Este simplă pentru că răspunsul cel mai la îndemînă pe care-l avem ține de nevoia strategică de a păstra unitatea, forța și coerența Vestului în fața tentativei puterilor revizioniste antiliberale și antioccidentale, Rusia și China, de a schimba regulile lumii în care trăim. Valorile înscrise în Tratatul UE nu lasă loc de îndoială, este clar de ce parte a baricadei trebuie să ne aflăm. Așadar, este mai mult decît evident că sîntem alături de SUA, de NATO și de lumea liberă în efortul de a înfrunta agresiunea Rusiei în Europa de Est. Sîntem parte a lumii occidentale.

Întrebarea este totodată complicată pentru că, dincolo de opțiunea fundamentală pro-occidentală, există nuanțe, tonuri și stilistici foarte diferite, de la italieni la polonezi, de la baltici la unguri, de la francezi și germani la români, iar UE nu se comportă deloc ca un monolit în relația cu Rusia și SUA.

Din acest punct de vedere, poate vor fi mulți surprinși de afirmația mea că nu va exista o opțiune europeană distinctă în confruntarea SUA-Rusia, ci doar opțiuni naționale. Vom vedea acest lucru atunci cînd Uniunea Europeană va începe discuțiile despre impunerea de sancțiuni împotriva Rusiei și a președintelui Putin și despre nivelul de severitate al acestor sancțiuni. Vom vedea cît de greu va fi să se întrunească unanimitatea celor 27 de state membre.

Pot doar să presupun că cel puțin Ungaria, dacă nu și alte țări membre, va încerca să blocheze unanimitatea necesară pentru ca UE să impună sancțiuni dure Moscovei. Acum trei săptămîni, în plină criză Rusia-Occident, ministrul de Externe al Ungariei primea cea mai înaltă distincție a Rusiei, ca semn al prieteniei ruso-ungare și al contribuției Budapestei la extinderea tendințelor iliberale. La rîndul lor, Germania și Austria nu doresc includerea importului de gaze din Rusia pe lista sancțiunilor. Surprize ar mai putea apărea. Asta este Europa, fragmentată, diversă, plină de specificuri și egoisme naționale.

Este, de asemenea, un loc comun să observăm că majoritatea țărilor din flancul estic al NATO (Polonia, România, statele baltice) sînt animate de o pronunțată americanofilie și mai ales de o rusofobie tradițională, pe deplin justificată istoric. Această rusofobie nu o întîlnim și în Franța sau Italia, de pildă. În vestul Europei întîlnim mai degrabă un antiamericanism cultural și politic, animat atît de curentul neomarxist anticapitalist, cît și de curentul naționalist suveranist al dreptei ultraconservatoare. Putin a speculat aceste specifice culturale și interese diferite și a încercat să dezbine Europa și Occidentul.

Noi, europenii, ne atingem limitele presupusului model cultural european atunci cînd vine vorba despre războiul SUA-Rusia. Nu există o abordare europeană unică, dincolo de opțiunea fundamentală comună, pro-occidentală, care are întotdeauna dificultăți de a trece de la teorie la practică, de la principii la aplicare, de la vorbe la fapte. Cu istorii, percepții culturale și mize economice foarte diferite, vom rămîne mai degrabă „naționali” în raportarea la acest conflict major, care vizează revizuirea ordinii europene și globale.  

Valentin Naumescu este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.

Foto: wikimedia commons