Litoralul în vremea Elenei

Litoralul românesc a fost o afacere de succes a perioadei comuniste. Acoperea multe paliere, nu doar turism de masă, în giganticele hoteluri din noile staţiuni. Străinii erau trataţi preferenţial, în special cei occidentali. Aveau magazinele lor, restaurante şi discoteci sau hoteluri doar de ei frecventate. Pentru ei tarifele erau atît de mici, încît micile neajunsuri treceau neobservate. Propaganda bătea monedă pe ospitalitatea românească, Radio Vacanţa turuia zilnic, în patru limbi, despre minunatul litoral romînesc. Aparatul de partid stătea şi el într-o staţiune special creată pentru odihnă. Trenurile erau pline ochi, din iunie pînă la sfîrşitul lunii septembrie. Curse charter aduceau la Constanţa turişti occidentali, în special din ţările nordice, iar din ţările socialiste soseau turişti cu maşinile proprii doldora de mărfuri pe care le vindeau pe plajă. Te puteai caza la gazde în 2 Mai, la Tuzla sau Eforie. La Vama Veche nu era nimic. Un mic bufet şi un pîlc de case. La bufet aveau două articole: apă minerală şi vin la litru „Corăbioară“. Atît.

Toate formaţiile cunoscute cîntau vara pe litoral. Iris, Holograf, Compact, plus o grămadă de solişti se îngrămădeau să prindă un contract pe litoral. Festivaluri de tot felul, transmise de unica televiziune de partid şi de stat, ţineau ocupată mintea poporului dornic de relaxare. Seara, luminile cucereau întunericul. Felinare, firme luminoase, spoturi, bîlciuri colorate contrastau cu bezna în care se cufundase restul ţării. Serviciile erau îndoielnice. Mîncarea de obicei era proastă. Berea, la fel. Şi totuşi, care a fost reţeta acestui succes teribil pentru acea vreme? Poate două corzi sensibile speculate la maxim: ignoranţa (nu exista grad de comparaţie şi nici o cultură a călătoriilor sau a diversităţii destinaţiilor) şi mîndria naţională (era frumos la noi, veneau valuri-valuri de străini de toate naţiile, eram căutaţi, băgaţi în seamă). Peste toate, însă, a stat munca multor profesionişti. Proiectarea, execuţia şi gestionarea staţiunilor de la Marea Neagră au fost cu adevărat priorităţi naţionale.

„Nu putem să aruncăm valută în străinătate. Turismul românesc a fost organizat pentru a aduce turişti şi valută în ţară, nu să dăm valuta noastră în străinătate.“ Aceasta era directiva lui Ceauşescu privitoare la turism.

Un loc aparte l-a avut staţiunea Neptun. În anul 1966, Nicolae Ceauşescu inaugura vila de protocol de la Neptun. Ambiţia cuplului dictatorial era să aibă o staţiune care să rivalizeze cu Piţunda, unde trăgeau elitele ţariste şi, mai apoi, cele sovietice, sau cu Insula Brioni, luxoasa staţiune a lui Iosip Broz Tito.

Gheorghiu-Dej a proiectat planurile de modernizare a litoralului, cu vile pentru demnitari şi case de odihnă pentru activişti de partid, scriitori, ziarişti, oameni de cultură şi artă. N-a mai apucat să se bucure de ele. În cea mai arătoasă vilă s-a instalat Ceauşescu, urmat de Ion Gheorghe Maurer şi, în ordine alfabetică, Gheorghe Apostol, Alexandru Bîrlădeanu şi Emil Bodnăraş. Pînă atunci, Bodnăraş se cazase la Mangalia, Bîrlădeanu la Costineşti, iar Gheorghiu-Dej la Eforie. Elena Ceauşescu urmărea tot aparatul de partid cazat într-un complex de vile. „Să se mai termine odată cu prostituţia!“, avertizase ea, după ce a aflat despre vieţile amoroase ale demnitarilor aflaţi la odihnă pe malul mării.

Răzvan Adam este editor al revistei tour.ist, lunar de turism.