„Literatura nu e o meserie, e o cale“ - interviu cu Mircea CĂRTĂRESCU
Nostalgia
Blinding
Orbitor
Ce înseamnă faptul că aţi fost tradus în State, cu prima parte a trilogiei?
N-am fost tradus acum, prima dată, în Statele Unite. Mai am două cărţi publicate acolo mai de mult, o culegere de versuri cu titlul
şi volumul de proză
. A doua carte a fost o mare dezamăgire pentru mine, una dintre cele mai amare din cîte-mi amintesc. A ieşit acum vreo zece ani la o editură bună, New Directions, din New York, cu o frumoasă prefaţă de Andrei Codrescu şi în traducerea unui inimos prieten al acestuia, Julian Semilian. Dar combinaţia dintre un autor complet necunoscut, o editură apatică, o traducere controversată şi o distribuţie minimală (nu mai vorbesc de textul compact, fără dialoguri, cu care publicul american nu prea e obişnuit – cum scria unul dintre puţinii cronicari) a dus la anonimatul trist al acelei ediţii. Principalul vinovat, după părerea mea, a fost atunci editura. În 30 de ani, de cînd scriu, am învăţat un lucru: că soarta unei cărţi, mai ales a unei traduceri, depinde enorm de cît crede în ea editorul ei. Un editor entuziast poate face minuni, pentru că entuziasmul, cel adevărat, nu de complezenţă, e viral, se transmite întregului mediu cultural din spaţiul în care apare cartea. Cîţiva dintre editorii mei sînt fani ai scrisului meu, şi nu e de mirare că, tocmai în ţările lor, cărţile mele s-au răspîndit cel mai mult. New Directions nu a crezut în
şi n-a mişcat un deget pentru ea. În consecinţă, cartea s-a scufundat în tăcere, fără să facă valuri.
e o carte şi mai greu de înghiţit de publicul mediu american, dar a venit în împrejurări mai fericite. Anul trecut n-am mai fost primit în State ca un total necunoscut. Am venit după ce am deschis, în 2002, Pen World Voices în New York şi după ce am deschis, anul următor, Tîrgul de Carte din Göteborg. De asemenea, luasem un premiu german şi unul elveţian. Cel mai mult a contat pentru americani prezenţa mea, trei ani la rînd, pe lista Ladbrokes. În consecinţă, am fost privit şi primit altfel, de data aceasta. Editura Archipelago din New York mi-a organizat, din modestele ei resurse, un turneu destul de amplu, cu vreo 13-14 evenimente, în cinci mari oraşe din State şi din Canada, cu lecturi în cîteva universităţi de top – Harvard, Universitatea din Chicago şi Columbia University din New York –, întîlniri cu publicul în librării şi teatre etc. Totul ar fi fost minunat dacă nu m-aş fi îmbolnăvit teribil, chiar de la-nceputul turneului. Asta e partea care n-a transpirat în relatări şi-n comunicate de presă. Un timpan perforat, o gripă acută, cu febră mare, dimineţi la Urgenţă în spitale, toate acestea ar fi hotărît pe oricine să lase baltă turneul şi să se ducă naibii acasă. Eu le-am dus pe picioare şi, după două săptămîni, am ajuns la Bucureşti mai mult mort decît viu. Doar la Toronto am renunţat, fiindcă altfel aş fi ajuns de-a dreptul mort. Pe drum m-au ajutat enorm Jill Schoolman, directoarea editurii, o entuziastă a literaturii europene de calitate, colega mea Delia Ungureanu, care m-a prezentat la Chicago şi Boston, ca şi Anca Fronescu, împreună cu care am fost la New York. Şi mulţi alţii pe care i-am cunoscut pe tot drumul.
Cu ce istorii v-aţi întors din turneul american?
Ar fi atîtea de povestit, dar aici n-am loc de-ntors, mi-ar trebui o carte întreagă. Să ating doar cu vîrful degetelor cîteva subiecte: cele două familii de Amish care-au călătorit cu mine în tren de la Minneapolis la Chicago, femeile pline de ace de siguranţă, pentru că religia lor e contra nasturilor, iar bărbaţii – toţi bărbaţii – mestecînd alene cîte-un pai; teatrul Chopin din Chicago, proprietate a unui pitoresc cuplu polonezo-afro-american, unde am făcut faţă celui mai straniu interogatoriu luat mie pe scenă vreodată – interlocutorul meu avea ambele braţe tatuate cu sute de muşte şi scotea, ca un saltimbanc, din buzunar cartoline cu întrebări absurde; colecţia de fluturi a lui Nabokov, pe care-am văzut-o la Cambridge, vizitînd camera în care autorul
a petrecut vreo şapte ani ca entomolog (în sute de eprubete erau expuse, abia vizibile, doar organele reproducătoare ale fluturilor numiţi după personaje nabokoviene); cele trei ore în avion spre Boston, cu Delia, în care am spus bancuri încontinuu, în ciuda faptului că eram gripat şi surd bocnă de o ureche, pînă cînd avionul a-nceput să se zguduie literalmente de rîsul nostru; bătălia mea pentru
cu Chaloope, pisica umflată şi pătată pe nas a lui Jill, care dădea totul pe jos de pe rafturi şi-n repetate rînduri mi-a vărsat cafeaua pe pantaloni; întîmplarea cu călugărul tibetan ras în cap şi-n robă portocalie, care, în centrul New York-ului, la intrarea în Macy’s, mi-a pus în palmă un fel de insignă, spunîndu-mi că e o imagine mistică, mandalică şi tantrică, pentru ca să-mi ceară apoi 50 de dolari pe ea... Şi cîte şi mai cîte...
Acum, nu vreau să spun că mă aştept ca
să facă gaură-n cer în America. Dar a-nceput vizibil mai bine, cu cronici
, cum le spune Jill, cu un fel de rumoare în jurul ei, cu ceva prezenţă şi în librării. Cei care-au citit-o au lăudat unanim traducerea lui Sean Cotter, pe care l-am cunoscut cu ocazia turneului: un tînăr inteligent, arătos şi talentat (cîntă minunat la pian), premiat anul trecut pentru traducerea lui Nichita Stănescu. O traducere bună e, nu mai trebuie s-o spun eu, un mare noroc pentru o carte. E ca un străin care vorbeşte limba nativilor la perfecţie şi, de aceea, e acceptat de toţi.
Se publică atît de puţină literatură străină în America (un infim procent din infimul procent de cărţi de literatură serioasă publicată acolo), încît, paradoxal, autorii buni au o şansă în plus: se văd mai bine, ca nişte fluturi rari şi altfel coloraţi decît restul. Însă de-aici pînă să-ţi faci un nume în acel Babel (unde, oricum, nume au doar actorii şi prezentatorii de televiziune) e drum lung şi întortocheat... Mult mai interesant pentru mine e ceea ce se petrece acum cu cărţile mele în America de Sud, unde se pare că au cîştigat niţel teren. Editorul meu spaniol e, oricum, entuziast, şi în primăvară vom merge împreună la Bogota să vedem ce se-ntîmplă. Mai bifez şi eu un continent cu ocazia asta.
„Literatura nu înseamnă zorzoane“
Cît de mult sau ce anume vă (dis)place din această latură de marketing a meseriei de scriitor: turneele, lecturile, călătoriile prin lume?
Fac o mare deosebire între vocaţia de autor şi nevoia de a-ţi susţine şi apăra cărţile. Prima e obligatorie, a doua e opţională, dar, după mine, extrem de importantă, totuşi. Literatura nu e o meserie, e o cale. Dar în jurul actului mistic şi ireductibil de a scrie s-au dezvoltat meserii care ajută la difuzarea concretă a fructelor sale în lume. Una e cea de editor, alta e cea de librar, alta e cea de agent. Mai sînt multe altele. Cum eu nu am avut niciodată un agent, am fost obligat să-i suplinesc absenţa printr-un continuu efort de a fi lîngă cărţile mele, de a fi de partea lor. Corespondenţa mea cu editorii şi traducătorii mei este practic profesională (deşi, sau tocmai din acest motiv, foarte prietenească). Am fost întotdeauna un om disciplinat, care munceşte mult şi-n multe direcţii. Am fost mereu profesor, am scris literatură şi critică literară, am făcut jurnalism, am coordonat cenacluri şi cluburi de lectură. Tot astfel am fost, de un sfert de secol încoace, şi propriul agent. Nu e vorba aici de „autopromovarea“ de care uneori sînt acuzaţi scriitorii, ci de o acţiune constantă, serioasă, responsabilă de gestionare a scrierilor tale. Această meserie îmi cere să merg unde sînt chemat şi să-ncerc să fac o impresie cît se poate de bună în faţa publicului, fie la lecturi, fie la discuţii. Face parte din definiţia meseriei.
E adevărat că totul e foarte greu şi obositor. Cîteodată, cred că mi-a ajuns şi mie. Am făcut, în sfertul de secol despre care vorbeam, zeci şi sute de drumuri în străinătate, am făcut turnee ca rockerii, cîte zece lecturi în zece oraşe, în zece zile, de pildă, umblînd singur, în lung şi-n lat, prin cîte trei ţări a căror limbă n-o cunoşteam, schimbînd trenuri şi îngheţînd prin gări pustii, mîncînd pe unde se nimerea, dormind în camere neprietenoase. Nimeni care n-a trăit aceste lucruri nu poate înţelege stresul şi uzura unui astfel de turneu, panica în faţa necunoscuţilor cărora trebuie să le vorbeşti seară de seară, gîndul obsesiv: „De-ar trece odată ziua asta, de m-aş vedea odată în camera de hotel!“ La Madrid, la Göteborg, în America, am avut şi cîte şase prezenţe pe scenă zilnic, în care-am vorbit într-o limbă străină. Cine dintre cei care mă invidiază că m-am plimbat prin lume pe banii altora ar rezista în condiţiile astea?
Da, este şi strălucire, este şi plăcerea de a întîlni oameni care te admiră, dar în cele din urmă ajungi să integrezi totul în scenariul paranoic al unei mari conspiraţii care te ţine departe de masa de scris. Mereu îmi spun, mai ales după cele mai chinuitoare experienţe: de-acum nu mai accept nici o invitaţie, de-acum nu mai fac, mama mă-sii, decît să scriu. Dar în ciuda faptului că refuz tot mai multe propuneri de prezenţe la tîrguri şi lecturi, ele se adună an de an, totuşi, căci nu pot refuza chiar totul. În 2013, cînd ICR-ul nu mi-a mai plătit nici măcar o singură călătorie sau traducere – sper că banii s-au dus la bieţii pensionari despre care era vorba în propoziţie –, am vînturat lumea mult mai mult decît în anii precedenţi şi, ironic, mi-au apărut mai multe traduceri decît în anii anteriori.
În cronicile străine la cărţile dvs. aţi fost comparat ba cu George Lucas, ba cu William S. Burroughs, deşi v-aţi exprimat dintotdeauna admiraţia pentru Thomas Pynchon. Cum vă raportaţi la aceste comparaţii?
Nu ştiu ce să zic. Fiecare critic care te compară cu cineva o face pe proprie răspundere. Eu nu mă compar cu nimeni, decît ca să-mi arăt recunoştinţa pentru oamenii pe care i-am iubit, care m-au inspirat şi de la care am învăţat. Unul dintre ei e Thomas Pynchon, un discipol foarte special al lui Joyce. Şi, fireşte, un mit. Cînd am avut lectura de la Community Bookstore din Brooklyn, o foarte drăguţă vînzătoare de cărţi mi-a făcut un cadou: un tricou pe care scrie: „I’m Thomas Pynchon“. Mă gîndesc să fac o poză îmbrăcat cu el pentru interviul ăsta, cred că ar fi haios...
Cînd am început să scriu
, eram impregnat de Pynchon, citisem (vai! în franţuzeşte) primele trei cărţi ale lui, şi felul lui teribil de focalizare inversă – peisajele sînt mereu mult mai concrete decît personajele din prim-planul lor – mi s-a părut demn de a fi aprofundat, combinat cu puţin Proust şi cu ceva Lautréamont, ca să iasă
-ul pe care-l doream pentru propria carte „ilizibilă“.
Blinding
Mă amuză ideea. Tu ştii că un
al său, pe coperta a patra a unei cărţi, sau vreo vorbă spusă despre o carte o consacră mai mult decît toate cronicile, în revistele literare cele mai de top. N-a făcut asta decît de cîteva ori, şi de fiecare dată adecvat, decisiv şi strălucitor. Într-un astfel de
a lansat ideea care-a făcut apoi epocă, anume că trăim într-o perioadă
. Pynchon împlineşte anul acesta 77 de ani şi sînt sigur că are lucruri mai bune de făcut decît să-mi citească mie cartea.
Blinding
The Independent,
Nu vreau să spun, ca atîţia, că strugurii sînt acri. Sînt foarte dulci, dar atîrnă puţin cam sus... Mi s-au dat tot felul de sfaturi în ultimii ani, şi toate convergeau către o singură tulpină: literatura nu ajunge, fă şi tu ceva care să corespundă „direcţiei idealiste“ de care vorbea Nobel în privinţa premiului său pentru literatură. Angajează-te în vreo luptă, găseşte-ţi o cauză, fă-ţi o imagine. Sînt mii de autori buni în lume, venind din locuri mai bine văzute ca România, cum vei putea vreodată deveni vizibil numai prin ce scrii? Poate că au dreptate sfătuitorii mei, dar eu ştiu una: că dacă literatura nu ajunge, eu nu mai am nici un motiv să-mi doresc acest premiu.
Am sperat întotdeauna că, dimpotrivă, premiul Nobel pentru literatură se dă chiar pentru literatură, şi n-am sperat asta pentru mine, ci pentru premiul Nobel însuşi. Pentru că nu există pe lume o cauză mai nobilă decît literatura. Literatura nu înseamnă zorzoane, futilităţi şi elucubraţii. Scriitorul este santinela lui Kafka, treaz în noapte, pe cînd toţi ceilalţi dorm. Scrisul presupune curaj, chiar eroism, la fel de mult ca orice (altă) acţiune socială sau politică. Presupune şi riscuri asemănătoare. Nu cunosc strategia şi criteriile comisiei Nobel, cred că nimeni nu le-a desluşit vreodată, dar sînt convins de faptul că primul ei criteriu rămîne, totuşi, valoarea literară. Prin urmare, n-aş vrea să-şi imagineze cineva că mi-ar plăcea să mă împăunez cu premiul Nobel folosind, conştient sau semiconştient, dar oricum inutil, şiretlicuri de doi bani. Nu voi mişca pentru el nici un deget în afara celor cu care ţin pixul. Să fii socotit demn de premiul Nobel e o mare onoare; să-l iei e doar un mare noroc.
Spuneaţi undeva că în lume există un milion de scriitori în acest moment şi că pentru fiecare scriitor cunoscut sînt douăzeci de mii de alţi scriitori anonimi; nu vă copleşeşte ideea/imaginea acestei proporţii statistice?
Nu, sînt lucruri şi mai copleşitoare pe lume, de pildă că trăim o nanosecundă pe un fir de praf pierdut în univers. De fapt, fiecare din acest milion de scriitori e singur. Ca şi mine, ca şi tine. Wittgenstein spunea că oricine are dreptul să afirme: „Tot ce e gîndit e gîndit, prin definiţie, de mine.“ Am şi eu dreptul să spun: „Tot ce e scris e prin definiţie scris de mine.“ Sigur, există şi alte cărţi, literaturi întregi, dar scrisul meu e, pentru mine, singurul real, căci e calea mea către adîncul meu unic. Nimeni n-ar merge unde merg eu, nimeni n-ar locui în ţeasta mea, „nimeni nu poate simţi durerea mea de măsele“. E motivul pentru care şi cel mai slab scriitor îşi vede scrierile bune şi adevărate, căci le priveşte cu alţi ochi decît pe ale celorlalţi. Şi are toată dreptatea. Căci pentru el, doar scrisul
e adevărat, restul e vis şi iluzie.
„Toate cărţile vor dispărea“
Nostalgia
Orbitor
De ce-aş privi înapoi? Am spus-o de multe ori: cărţile mele vechi nu sînt ale mele, cel de-acum. Ce mai am eu cu Nostalgia, scrisă acum 25 de ani? Dacă n-ar exista, aş fi eu în stare, acum, s-o scriu? Mă îndoiesc foarte tare. Atunci, de ce să mă laud cu ea? De ce să primesc felicitări pentru ea? Nu este o mare impostură să te socoteşti autorul cărţilor semnate de tine, dar scrise de un alt om, sub un alt soare, cu alte puteri şi alte intenţii decît ai tu acum? Nu-mi recitesc vechile cărţi niciodată, dar îmi fac datoria faţă de ele, dintr-un fel de tandreţe faţă de oamenii tineri care le-au scris. Sînt azi mult mai detaşat de literatură (să nu mai vorbesc de propria literatură) decît am fost fie şi acum doi ani. Nici n-aş clipi măcar dac-ar dispărea într-o secundă tot ce-am scris vreodată. Oricum, toate cărţile vor dispărea. Literatura mi-a adus multă bucurie, dar şi enormă şi inutilă suferinţă. Am fost vîrît în ea pînă peste cap timp de 30 de ani, ca un monomaniac, ca un credincios topit în propria credinţă. Şi, în secret, încă mai sînt. Dar nu-mi mai spun nimic parafernaliile scrisului: lumea literară, polemicile, campaniile, notorietatea. Acum sînt singur şi răsuflu liber, prima dată după trei decenii. Încep, încetul cu încetul, să-mi recapăt simţul realităţii.
Acasă am toate ediţiile, româneşti şi străine, ale cărţilor mele, grupate într-un singur loc în bibliotecă. Dar nu-mi măsor reuşita literară cu metrul de tîmplărie. E un fel de manie de colecţionar să văd cum spaţiul ocupat creşte an de an. Ar putea fi însă cărţile altuia, sau ar putea fi la fel de bine clasoare cu timbre sau cutii de insectar. Cine crede că nu-mi mai încap în piele de bucurie cînd îmi contemplu „opera“ nu mă cunoaşte şi nu mă-nţelege. Sentimentul cu care le privesc e de dezolare: sînt cărţi pe care nu le mai pot scrie niciodată, care mi-au obturat pentru totdeauna, în sensul lor, accesul către interior.
A fost vreun moment în care v-aţi panicat crezînd că n-o să mai aveţi idei sau poftă sau ambiţie să continuaţi cu scrisul ficţiunii?
Cîte cărţi adevărate poate scrie un autor într-o viaţă? Dac-ai avut norocul să scrii una singură, poţi sta apoi liniştit: nimeni pe lume n-o să ţi-o poată lua. Acum mai bine de trei decenii, după lectura „Mendebilului“ la cenaclul lui Croh, I. Bogdan Lefter mi-a spus: „Asta e o poveste totalizatoare. Nu-mi închipui că se pot scrie două de felul ăsta, într-o viaţă de autor.“ Peste încă zece ani, cînd
se publicase integral, Buduca mi-a zis, într-o zi: „Aici te-ai epuizat cu totul. Ce-o să mai scrii de-acum încolo?“ A fost foarte sceptic cînd i-am spus că nici n-am început încă să scriu. Dar dacă n-aş mai fi scris nimic de-atunci, aş fi fost azi la fel de senin cum sînt acum, după
şi celelalte. N-aş fi simţit că lipseşte ceva operei mele. Ce-ar mai fi scris poeţii morţi tineri, dacă ar fi trăit vieţi îndelungate? Nimeni nu se-ntreabă. Rimbaud nu trebuia să scrie mai mult decît a rămas după el. Nu simţim că lipseşte ceva operei lui Labiş. Din Kafka s-a pierdut cel puţin jumătate din ce-a scris, unii spun că trei sferturi. Dar opera lui e, pentru noi, completă. Doar pentru mine are sens întrebarea dacă voi mai scrie ceva vreodată.
Şi după
, criticii s-au întrebat ce Dumnezeu aş putea face mai departe. Însă chiar expresia asta, „mai departe“, derutează, pentru că presupune că nu aş putea merge decît dincolo de
, în aceeaşi direcţie, poate spre un „super-
“ care, fireşte, e o imposibilitate. Eu n-am putut merge „mai departe“ nici după
, nici după
. Am mers doar în altă direcţie. Următoarea mea carte n-o să fie
, ci altceva decît trilogia. Altceva, altfel. Altă cameră din palatul creierului meu. Sper că una mai afundă şi mai enigmatică.
După ce-am terminat
, n-am scris nimic notabil timp de patru ani. De fapt, am ezitat între trei proiecte, unul mai dificil decît altul. N-am ştiut de care să mă apuc mai întîi. M-am hotărît, pînă la urmă, să-l încerc pe cel mai greu, o carte (nu un roman, urăsc romanele) care apare de vreo 15 ani în jurnalele mele sub titlurile provizorii
şi
Cartea asta mă depăşeşte cu desăvîrşire, practic nu pot manipula un obiect atît de complex. N-am putut niciodată rezolva nici măcar două feţe ale cubului Rubik. Cartea asta presupune să le rezolv pe toate, şi încă într-un timp record. Nici nu pot spune că o scriu: mai curînd „o folosesc“ ca pe un instrument de cunoaştere de sine. Căci cubul e aici propriul meu creier. Nu ştiu dacă va fi o carte bună, dar e cartea pe care vreau s-o scriu pentru că la fiecare pagină aflu despre mine lucruri pe care nu le ştiusem înainte. Din punctul ăsta de vedere, dintre cărţile mele seamănă cel mai mult cu
, răţuşca cea urîtă a scrisului meu. Dacă o să fie un fiasco e fiascoul pe care mi-l doresc acum, care mă satisface, care înseamnă ceva pentru mine. Dar sper că va fi mai degrabă o carte adevărată. Am depăşit 400 de pagini şi încă nu ştiu unde-o să mă ducă, simt doar că am ajuns pe la jumătatea ei.
Iar apoi voi scrie, bineînţeles,
. Iar apoi voi scrie poeme.
Cînd nu scrieţi şi nu călătoriţi, cu ce pasiuni mai vechi şi mai noi vă petreceţi timpul?
Pe cele mai multe mi-e ruşine să le mărturisesc în public. Nu că ar fi cu adevărat inavuabile. Dar sînt din cale-afară de ciudate, chiar şi pentru standardele mele. De-asta nici nu vreau să te plictisesc cu ele. Dar vreau să-ţi spun altceva, care mi se pare cu adevărat important. Pe cînd toată lumea e pe Facebook, eu încerc din răsputeri să recuperez realitatea. După trei decenii petrecute ca un cocon înfăşurat în firele lipicioase ale literaturii, încerc acum să-mi aduc aminte ce-nseamnă să fii om cu adevărat, să iubeşti cu adevărat petecul de pămînt pe care te-ai pomenit, femeia de lîngă tine, copiii tăi, prietenii.
Aproape toată viaţa am văzut lumea prin ochii altora, am avut priorităţi în ordinea inversă în care-ar fi trebuit să le am. Aş vrea să nu-mi mai irosesc deceniile sau anii care mi-au mai rămas. Simt o mare nevoie de retragere din joc, din toate jocurile. Nimic nu mi s-a părut vreodată mai demn de admiraţie decît decizia credincioşilor căii Vedanta de a se retrage, la 50 de ani, din lume, ca să poată începe cu adevărat să trăiască. De vreun an, de cînd am început să-mi estompez, treptat, eul social, simt că reînvăţ ce-nseamnă viaţa pe pămînt, şi nu-n cărţi sau pe Internet. Las altora clasamentele literare, iritările, geloziile, orgoliile, contabilizarea succeselor. Le-am cunoscut, din păcate, pe toate, am trăit infernul vieţii literare pe pielea mea. Mi s-a dat acum şansa să evadez şi vreau să profit de ea: n-aş vrea să mă mai întorc acolo vreodată.
a consemnat Marius CHIVU