Literatura, ca festival

4 septembrie 2018   Tema săptămînii

Cultura festivalurilor de tot felul s a născut în Europa către începutul anilor ’50 și a cucerit exploziv continentul după anii ’70, în trena politicilor de reconciliere încurajate după război, politici care au folosit cultura ca pe un catalizator al dialogului între națiuni, dar și ca pe un vector emoțional eficient de acceptare a diversității.

Dacă domeniile muzicii, dansului, teatrului, al artelor performative în general, și-au găsit foarte repede comunități locale gata să investească generos în nașterea și dezvoltarea unor asemenea manifestări, literatura s-a lăsat mai mult așteptată, primele astfel de evenimente fiind organizate în Marea Britanie la începutul anilor ’80, Hay-on-Wye și Edinburgh International Book Festival fiind precursoarele festivalurilor de la Mantova, Köln, Berlin, Hamburg sau al festivalului itinerant dedicat literaturii din Europa Centrală, Borderlines.

Ultimul deceniu aduce însă o înflorire neașteptată a festivalurilor de literatură în Europa, SUA, Asia și India și, pe bună dreptate, ne putem întreba care sînt cauzele acestui boom accelerat într-o eră în care statisticile arată că se citește literatură mai puțin decît oricînd, cultura imaginii o domină pe cea a scrisului, iar „literatura ușoară“ se vinde tocmai pentru că ea nu solicită cu adevărat atenția serioasă a cititorului sau interacțiunea cu el.

Paradoxal însă, cred că tocmai cele enumerate mai sus au determinat un curent pozitiv de atenție pentru literatură, mai ales atunci cînd povestitorul și cel care îl ascultă se întîlnesc într-un spațiu conversațional comun și fizic, nu doar virtual, într-o comunitate reală, interesată de cuvînt, acea comunitate pe care doar festivalurile de literatură o construiesc și o încurajează. Să analizăm acest paradox în cele de mai jos.  

Prin natura ei, industria cărții, cea care se ocupă cu descoperirea, editarea și distribuirea scriitorilor, are nevoie de o piață. O piață pentru care tîrgurile de carte nu reprezintă decît componenta finală, într-un lung lanț al încurajării „consumatorului-cititor“. Educația literară, bibliotecile publice, nivelul de cultură al părinților, anturajul și lecturile comune, cluburile cărții în țările anglo-saxone, cenaclurile și seratele literare sau alte asemenea întîlniri ale inițiaților într-ale cărții compun un sistem tutorial încurajator pentru piața de carte, dar ele nu mai sînt suficiente.

Într-o lume ca aceea de azi, care a „starificat“ producția artistică, obligînd opera de artă și pe creatorul din orice domeniu să se legitimeze public și să devină credibil exclusiv prin cantitatea, nu prin calitatea consumatorilor, festivalurile sînt locurile ideale de plasare a scriitorului pe un podium imaginar și, uneori, chiar pe unul real. În cadrul festivalurilor se nasc rețelele inițiatilor, se consfințește calitatea unui autor, gestează ceea ce, mai tîrziu, va deveni o valoare marchetabilă. Un echivalent în artele vizuale este acela în care artistul este bine vîndut și are un cerc de colecționari stabil, dar el vrea să fie prezent în muzee, adică acolo unde se conferă, de fapt, medalia legitimării.

O altă explicație a succesului, dar și a nevoii pentru festivalurile de literatură o reprezintă sărăcirea și diminuarea consistenței narațiunii transmise prin informația nefiltrată de discernămînt. Saturat de o narațiune schematică și uniformă a fluxului, de simplificarea excesivă a discursului narativ în social media, saturat și de conexiunea constantă între text și imagine prin toate canalele de comunicare ale media și ale social media – pînă cînd imaginea, doar, rămîne dominantă –, publicul artelor redevine lacom de narațiune lineară, cu sens, de de-conexiune de imagine, devine interesat de „morala povestirii spuse prin cuvinte“, de identificare cu un autor al narațiunii, de empatizare cu el. De aici, cred, și înflorirea festivalurilor de poezie, a participării la lecturile publice. Pentru că festivalurile de literatură sînt, înainte de toate, festivaluri despre emoția comunicată exclusiv prin cuvînt.

În fine, este de observat – și poate că acesta este argumentul cel mai important pentru a înțelege de ce festivalurile de literatură s-au dezvoltat cu atîta fervoare în ultimul deceniu – care este relația acestor evenimente cu aria locală. Pentru că festivalurile de literatură s-au dezvoltat cu precădere în provincie, atît în România, cît și pe plan internațional. 

Orașul de provincie, acest spațiu urban insular, care a devenit locul favorit „de joacă“ al arhitecților și al urbaniștilor, are nevoie de o agora. Orașul trebuie să își distreze, dar și să-și educe comunitățile de locuitori, trebuie să-și convingă publicul locuitor să-i rămînă fidel, să determine atașamentul emoțional al locuitorilor, să ofere acestora argumentele sensibile pentru ca ei să nu migreze către metropola-capitală.

Două bune exemple din România: Festivalul de poezie de la Bistrița și FILIT, festivalul internațional de literatură de la Iași, au cîștigat, ambele, caracter de „brand cultural“, pe care l au transmis spațiilor urbane în care au luat naștere. Ambele au fost amenințate, la un moment dat, cu dispariția și ambele au supraviețuit – dovadă că nu trebuie să subestimăm niciodată adevărata capacitate a scriitorilor de a-și apăra și pereniza teritoriul. Dar aceste evenimente au supraviețuit și pentru că ele au răspuns unei adevărate nevoi a publicului local, și pentru că au dat vizibilitate și strălucire spațiului urban în care au luat naștere.

Comunitățile locale își ridică scriitorii la un rang al elitei sociale cultivate și respectate, caracteristică pe care, într-o mare măsură, capitalele au pierdut o. În Europa locală, în mod special, scriitorul rămîne una dintre icoanele „lumii bune“, el este simbolul celor care gîndesc și scriu, spun povestea cetății, se hrănesc din narațiunea cotidiană și o transcend. Ce e scriitorul pentru un oraș cu 10-20.000 de locuitori sau cu 100.000 de locuitori? Ei bine, el reprezintă, încă, pe cel care spune povestea cetății și a locuitorilor ei, el este cel care inventează orașe invizibile, oglinzi nevăzute ale orașului real, el este cel care transformă cotidianul în transcendent, spunînd o poveste din cuvinte. Cînd citești Nostalgia lui Cărtărescu sau Aleea zorilor a lui Andrei Crăciun sau Pereți subțiri a Anei Maria Sandu, înțelegi de ce scriitorul poate să fie, pentru oraș, un ghid al oglinzii magice, aceea în care cea mai sordidă dintre realități poate să devină luminoasă și misterios translucidă. 

Pentru oraș, de aceea, festivalul de literatură este o celebrare a identității transfigurate, un fel de a-l pune din nou pe povestitor în centrul pieței, de a-i da libertatea să povestească despre lume, așa cum o vede el și așa cum, prin privirea lui, ea poate să recapete sens și frumusețe generică.

Într-un fel, festivalurile de literatură sînt, pentru orașele din lumea largă, adevăratele spații de reconectare la umanism, locuri în care o comunitate sensibilă, asediată de tehnologie, superficialitate și flux informațional, se regăsește, ca să respire sens, ca să redescopere povești adevărate și tulburătoare despre oameni.

Nu, nu cred că festivalurile de literatură vor salva lumea, dar cred că ele pot să promită, așa cum scrie atît de inspirat Houellebecq, „la încrucișarea timpurilor, posibilitatea unei insule“ pe care se mai poate, încă, spune și asculta, cu emoție și vervă, povestea despre om, cu toate ale lui.  

Corina Șuteu este expert internațional în management și politici culturale. A fost director al ICR New York și ministru al Culturii. Este președinte al Making Waves, Festivalul de film românesc de la New York.

Mai multe